Capitolul 41

14.1K 902 72
                                    


Stăteam cu părinții mei la masă vorbind diferite discuții plictisitoare. Însă eu nu eram atentă deloc. Încă mă gândeam la venirea lui. De ce încă mă gândesc la el? De ce trebuie ca el să fie mai mereu în capul meu? De ce nu iese?

— Megan! Am tresărit la vocea mamei atunci când m-a strigat. La ce te gândești?

— Ăă, la nimic. De ce?

— Te strigăm de vreo două minute și nu răspunzi. Ești bolnavă? Ai pățit ceva? Mă întreabă tata îngrijorat.

— Ce?! Nu! Nu sunt bolnava, doar obosită.

— Sigur? Tata întreabă din nou asigurându-se.

— Foarte sigur!

— Nu cumva e vorba de băiatul ăla creț? Mă întrebă mama rânjind.

— Ba nu! Am ripostat.

Nu aveam chef de discuții cu mama și tata despre băieți. Nu am vorbit niciodată așa ceva cu ei.

— Scumpule, te duci te rog la piață să îmi iei niște cartofi și morcovi? Îl întrebă mama pe tata zâmbind ca un copil mic.

— Oh, sigur scumpo.

L-am văzut pe tata cum înaintează spre ușă lăsându-mă singură cu mama în bucătărie. Oh nu! Nu discuție mamă-fiică.

— Deci... cum îl chema pe acest băiat? Henry? Hanny? Hunny?

— Harry, mamă! Harry!

— Aaa, da. Știam doar voiam să mă joc cu numele lui. Hunny, serios! Ce nume e ăsta? A râs mama iar eu mă uitam la ea parcă văzând-o pe tata.

— Mamă! Nu îi amuzant!

—Oh, ba da! Hunny, Hanny! Ce nume sunt astea?

— Pa mamă! Am zis ridicându-mă de la masă vrând să merg spre camera mea dar vocea mamei mă oprește.

— Oh, scuze scump-o. Voiam doar să mă amuz.

— Cu numele lui? Am întrebat puțin nervoasă.

De ce eram nervoasă? Fir-ar tu Harry!

— Îi iei apărarea? A întrebat mama uitându-se la mie suspicios.

— Ce încerci să rezolvi cu asta? Am întrebat-o așezându-ma din nou pe scaun.

Se purta ciudat, foarte ciudat. Nu am văzut-o niciodată purtându-se așa.

— Îți place, asa-i?

— Ce?

— De Harry! Îți place de el, nu?

— Mamă, nu am chef să discut despre asta.

— Eviți subiectul.

— Nu, mamă. Nu îmi place de el.

— Orice ai zice tot nu te cred. Îl placi, văd asta în ochii tăi.

— Mamăă!

— Du-te și deschide-i ușa lui.

— Poftim?

— Harry. Ușa. Acum.

Harry e la ușă? Dar cum a ajuns? Oh Doamne! A vorbit serios!

— Plec după tatăl tău.

— Ok, mama.

— Protejați-vă, vă rog! A strigat mama lăsându-l pe Harry să intre în casă.

VIBERUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum