Din nou această exclamație de care nu îmi era dor deloc. Era timpul. Prima zi de școală în Colorado. În ultimele zile m-am tot gândit cum o să fie, imaginându-mi tot felul de scene începând din clipa în care pășesc în curtea școlii, până la facultate. Nu îmi place să fiu pesimistă, dar gândurile îmi erau automate.
Aveam timp 2 ore să mă pregătesc așa că nu m-am grăbit. Mi-am făcut rutina obișnuită, după care am mâncat și mi-am ales ținuta. Voiam să fac o impresie bună, asșa că mi-am ales niște haine care nu ies foarte mult în evidență.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tata m-a dus la școală, în acest mod am reținut mare parte din drum. Nu era chiar așa de departe.
Cu pași timizi am intrat în curtea școlii, uitându-mă în jur. Cei care îmi observau prezența probabil credeau că sunt speriată de bombe. Partea bună este că nu prea eram observată.
Nu prea știam nimic de clasa în care urma să studiez. Am căutat destul de îngrijorată clasa a 11-a. Într-un final am ajuns. Mi-am zis rugăciunea în minte și am apăsat pe clanță.
Normal că toată atenția era asupra mea, nici nu mă așteptam la altceva. Ma îndrept spre singura bancă liberă, aceea fiind ultima de la fereastră. Nu prea acordam atenție persoanelor care se holbau. Ușa se deschise, pe ea facându-și prezența o doamnă nu foarte inaltă, roșcată cu ochelari. Am presupus că este diriginta.
Era să adorm în timp ce ea povestea chestii neinteresante din punctul meu de vedere. A chemat copiii noi veniti in față. Spre surprinderea mea, nu eram doar eu cea nouă. Mai era o fată si un băiat. Păreau emoționați, ca și mine de altfel.
- Ei sunt noii voștrii colegi! Vă rog să vă prezentați! a zis doamna roșcată pe un ton blând.
- Eu sunt Wendy! Îmi pare bine să vă cunosc!
Se putea observa că este de 10 ori mai emoționata și mai emotivă decat mine.
- Eu mă numesc Minhyuk, încântat!
El părea destul de relaxat. Urma randul meu. Am tras aer în piept, iar apoi m-am prezentat.
- Numele meu este Arine! am reușit să spun.
Toți se uitau la noi plictisiți, dar în același timp se putea citi sentimentul de curiozitate pe fața lor.
- Dacă sunteți curioși de ceva în legatură cu ei, nu ezitați să întrebați! spune diriginta pe același ton bland.
S-a așternut liniștea. Toți se holbau unii la alții, dar eu mă simțeam cumva ușurată că nu întreabă nimeni nimic. Sentimentul meu de ușurare a dispărut atunci când liniștea s-a spart.
- De ce v-ați mutat la acest liceu?
Mi-am dus privirea spre persoana care a adresat întrebarea, eu fiind gata să răspund.
Nu se poate! Persoana la care m-am gândit zile în șir și pe care am crezut că nu o să o mai văd vreodată, este chiar aici, privindu-mă în ochi, așteptând un răspuns din partea mea. Este EL.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
