M-am trezit din somnul adânc de care am avut parte, pregătindu-mă să merg spre bucătărie. Mă ridic din pat și mă uit în jur. Sunt sigură că am dormit destul de mult, deci asta înseamnă că am pierdut o zi de școală. Nu recunoșteam încăperea.
- Unde sunt?
Nu îmi amintesc nimic de aseară. Mă uit pentru a 10-a oară în jur și îmi observ telefonul așezat pe noptieră. Pentru un moment, o amintire îmi străpunge cu putere mintea. Eram pe o alee pustie. Eram conștientă de tot ce s-a întâmplat până când am auzit niște pași din față.
-Ooh nu! Nu se poate.
Vorbeam singură si mă plimbam prin cameră ca o nebună, dar nu mă puteam stăpânii. Mă gândeam că am fost rapită de un psihopat. Mă reped spre telefon și îl deschid cu viteză.
23 apeluri pierdute de la Mama.
15 apeluri pierdute de la Wendy.
16 apeluri pierdute de la Tata.
Asta nu arată bine deloc. Eram pregatită să o sun pe mama și pe Wendy, dar aud un zgomot puternic, așa că le trimit un mesaj lung cât un roman, inventând o poveste credibilă. Știam că mama o sa mă omoare. Nu vreau să le spun adevărul până când nu aflu ce se intamplă cu adevarat. Mi-am ascuns telefonul la spate, contactarea poliției fiind la o atingere.
Cobor ținând telefonul strans în mână, la spate, pentru a nu observa ceva nenorocitul care m-a adus aici.
E o casă cu etaj. Pare destul de mare. E foarte liniște. Ajung jos și privesc cu atenție împrejurimea. Totul este amenajat cu foarte mare atenție. Canapelele de un alb orbitor îmi atrag atenția. Mă duc înspre ele, observând apoi o masă la fel de alba. Era o masă plină de mâncare. Îmi puteam auzii stomacul cum țipă după mâncare.
Dar nu îl ascult. Mă îndepărtez de masă și continui să mă uit in jur.
De afară se aude din nou un zgomot puternic, facându-mă să tresar. M-a mai trezit la realitate.
Am aflat în ce pericol am intrat. Realizez că sunt îmbrăcată în hainele de ieri. Încă țin minte cum eram imbrăcată. Măcar atât. Mă uit mai bine la înfățișarea mea într-o oglinda imensă. Puteam observa și simții bandaje pe toate zonele corpului. Începând de la față, până la glezne. Ce naiba se întâmplă?
Continui să mă uit în oglindă, telefonul meu încă fiind pregătit pentru o surpriză neașteptată. Sunt ca înainte să cobor din cameră. Mainile mele încă țin strâns telefonul, la spate.
Continui să mă mir de bandajele mele,
uitându-mă în oglindă cu cea mai mare atenție. Mă analizez singură.
- Ce faci cu telefonul ăla?
Imediat ce aud o voce, îmi fixez privirea în oglindă, înspre locul unde stă persoana care m-a adus aici.
Imediat ce recunosc persoana care stă în spatele meu, eu nefiind capabilă să mă întorc cu fața spre aceasta, rămân cu privirea în oglindă, uitându-mă șocată la reflexia lui.
Neputând să mă controlez, am dat drumul telefonului, acesta izbindu-se cu putere de sol.
Ne uitam unul la reflexia celuilalt, fără a schița vreo expresie.
Fir-ai tu sa fi, Sehun!
