De 2 ore de când am ajuns acasă, tot mă gândesc la băiatul din parc.
De ce mi se întâmplă asta?
La realitate mă aduce telefonul care sună destul de insistent. Nu ezit, iar fară să mă uit cine sună apăs butonul verde.
-Alo? spun ușor plictisită.
-Arine, bună, ce mai faci?
Mi-am mărit ochii când am observat cine este la telefon.
- Chris, hey, îmi e așa dor de tine.
- Arine... M-am tot gândit cum ar putea relația noastră să funcționeze.
- Și?
- Și nu am găsit nicio soluție.
- Ce vrei să spui?
Mi-am dat seama că vrea să se despartă de mine dar am vrut să o aud din gura lui.
- Relația noastra nu poate funcționa și indiferent de cât de mult te iubesc, ar trebuii să iau o pauză.
- Înțeleg.
Am spus pe un ton indiferent și am închis rapid telefonul. Ca sa fiu sinceră, chiar înțelegeam. Știam că asta o să se întâmple odată ce plec.
Eram conștientă de asta încă de când am luat decizia să plec, dar nu voiam să se termine totul între noi pe când eram în Ohio, deoarece m-ar durea să mă uit în ochii lui și să îi spun că tot ce a fost între noi timp de 7 luni, s-a dus pe apa sâmbetei. Am suferit înainte de plecare pentru că știam că o să îl pierd, așa că l-am așteptat pe el să facă acest pas și să rupă totul între noi, chiar dacă în interiorul meu totul era deja devastat înca din ziua în care mi-am luat rămas bun de la toți prietenii mei.
În momentul de față, mă simt ușurată dar dezamăgită în același timp.
Mă gândesc la tot ce se întâmplă în viața mea si deodată îmi aduc aminte de ceva.
Peste o saptămână începe școala. Am prins un sentiment pe care nu l-am mai simțit de mult: frica.
Da, îmi era frică de ce o să se întâmple. Dacă nu mă înțeleg bine cu cei de acolo? Dacă nu o să fac față?
O groază de întrebări îmi bântuiau mintea și încă nu am putut să uit de acel băiat întâlnit în parc.
Nu știu ce o să se întâmple cu mine.
La media este baiatul intalnit in parc.
