- Ce surpriză! spune, pe față apărându-i un zâmbet fermecător.
- Nu am timp de tine! ii spun, ridicându-mă rapid de pe scaun în încercarea de a mă îndepărta.
Dar degeaba. Ma prinde de mână și mă oprește.
- De ce mă eviți?mă întreabă în timp ce strânsoarea sa devine din ce în ce mai puternică.
Întrebarea lui m-a șocat.
- Te evit pentru că nu vreau să am de aface cu tine.
Mințeam. Tipul ăsta mă atrăge chiar dacă nu face nimic.
- Sunt sigur că ai vrea să ai de aface cu mine!
Același zâmbet ca întotdeauna nu întârzie să îi apară. Zâmbetul ăla care m-a facut să nu îmi pot lua gândul de la el.
Se apropie de mine, încă strângându-ma de mână, distanța dintre noi fiind aproape inexistentă, fapt ce m-a făcut sa mă dau mai în spate, dar fără niciun folos. E prea puternic.
Cealaltă mână o folosea pentru a se plimba cu degetele pe maxilarul meu.
Din nou acea senzație. Mă simțeam blocată. Nu puteam evada din acel sentiment.
Simțeam cum se apropie din ce în ce mai mult.
Dar nu puteam face asta. L-am împins ușor astfel încât să scap din strânsoarea lui. Mă îndrept cu pas alergător spre vestiarul unde urma Alan să ajungă.
- Bună, ursulețule, ai jucat foarte bine!
Îi mărturisesc eu frățiorului meu, chiar dacă nu am fost atenta deloc la antrenamentul său.
Oricât de neastâmpărat ar fi, zâmbetul lui de copil, mă face să îl îndrăgesc din ce în ce mai mult.
Daca înainte nu îmi puteam lua gândul de la EL, acum nici atât. Parcă totul e legat de el.
Ceea ce s-a întâmplat acolo m-a făcut să înnebunesc. Dar nu pot sa neg, chiar simt ceva ciudat pentru el. Mi-a plăcut.
