În prezent
Din perspectiva lui Arine
Toată ziua mi-am petrecut-o cu Luke și a fost minunat, a fost o zi bună chiar dacă încă nu s-a sfârșit.
Îmi iau niște haine la întâmplare pe mine și pornesc spre 'meditația' pentru memorie. O iau pe jos în grabă și micșorez pasul abia atunci când ajung într-o parcare prin care trebuie să trec ca să ajung la meditație.
Întreaga parcare este goală așa că merg liniștită până când aud niște țipete puternice venind dintr-o zonă apropiată. Vocile îmi sună cunoscute așa că fug înspre locul de unde vin țipetele.
Mă uit șocată la scena din fața mea.
Din perspectiva naratorului
Cade în genunchi, își pune mâinile pe solul rece și se uită șocată la cele două persoane din fața ei. Prin minte îi trec toate momentele, amintirile, scenele întâmplate de când cu sosirea in Colorado. Își aduce aminte de el, cel care acum a fost împușcat, cel de care nu putea să scape, cel pe care oricât de mult încerca să-l evite, îl plăcea nebunește într-un mod special, dar nu a apucat să-i spună. Sehun.
Nu a apucat să-i spună cât de mult și-a dorit să îl strângă în brațe, să îl sărute, să îl cunoască mai bine. Tot timpul ăsta a negat tot ce simte pentru el, iar acum realizează că persoana care a făcut-o să simtă, să trăiască momente de neuitat, a plecat de lângă ea în momentul în care avea cea mai mare nevoie de el.
Sehun, cel care i-a salvat viața, cel care a urmărit-o atâta timp, cel care a avut grijă de ea, cel care și-a dat viața pentru ea este acum plin de sânge. Ea nu știe nimic din ce a făcut Sehun cu adevărat pentru ea.
Își pune toată forța, se ridică și aleargă, abia ținându-se pe picioare, spre el. Plânge în hohote și se roagă de Sehun să deschidă ochii și să îi spună ceva.
- Sehun, nu face asta, te rog nu, te rog nu!
Nu a mai suferit niciodată așa tare. Țipă de disperare și sună îndată la ambulanță, dar degeaba.
Îl ține strâns în brațe, nevrând să-i dea drumul și plânge în continuare.
- Te ador! îi șoptește Sehun cu un zâmbet pe față.
Fata face ochii mari și se întinde până când buzele lor fac contact.
- Te rog, nu pleca, nu mă lasa, Sehun, nu o face!
Acesta schițează un mic zâmbet și cu toată forța lui, o trage pe mica ființă până când ajung într-o îmbrățișare strânsă, din care nu mai vor să desprindă.
Sunetul puternic al sirenelor de poliție răsună în toată parcarea. Ambulanța nu întârzie și îl iau imediat pe Sehun.
Arine rămâne, pe jos, plângând incontrolabil. Nu îndrăznește să se ridice și să mai facă vreun pas. Îi este frică. Frică din cauza posibilităților de a-l pierde pe cel ce i-a dat culoare, pe cel pe care acum puțin timp a descoperit că îl place cu adevărat, dar nu a vrut să se împace cu ideea asta. A refuzat să admită că simte o scânteie între ei doi, iar acum regretă pentru că este prea târziu să mai facă ceva.
Trage puternic aer în piept și se uită în jur. Cine a făcut asta o să plătească.
