- Ce cauți aici? mă întreabă cu o privire dură.
Nu îmi dădeam seama că mă holbam insistent la el fără a spune nimic. Eram prea confuză.
- Te mai întreb odată! țipă acesta, făcându-mă să tresar și să mă trezesc la realitate.
Sehun este ultimul lucru de care am nevoie acum. Deși mi-ar plăcea să mă uit în acei ochi negri tot restul vieții, asta nu schimbă faptul că este un idiot.
Nu îndrăzneam să mă mișc sau să încerc să plec pentru că știam că mă va opri.
- Se pare că nu vrei să vorbești.
Nu vreau să creadă că sunt slabă așa că îl țintesc cu o privire ucigătoare și îmi dreg glasul pentru a-i răspunde.
- Tu ești cel cu care nu vreau să vorbesc.
Scoate un chicotit forțat și enervat. L-am supărat, dar chiar nu-mi pasă.
- Atitudinea ta mă omoară. De ce nu poți măcar pentru o secundă să îți lași orgoliul și să vorbești cu mine? țipă el.
- Nu este nici locul și nici momentul potrivit așa că da-te din calea mea! mă răstesc eu la băiatul din fața mea.
S-a uitat la mine cu dispreț.
- Nu realizezi în ce te bagi!
- Scutește-mă!
Chiar dacă urăsc efectul pe care îl are asupra mea, mă simțeam în siguranță.
1 secundă, iar o senzație îmi cuprinde întregul corp. M-am îndepărtat într-o fracțiune de secundă de sol.
- Lasă-mă imediat jos, nenorocitule, altfel țip! zic eu înfuriată în timp ce mă zbat ca un peștișor pe uscat.
- Doar încearcă.
Chiar dacă țipam nu mă putea auzi nimeni în pustietatea asta.
Băiatul ăsta mă enervează din ce în ce mai rău.
Eram purtată pe umărul său, puterea lui fiind prea mare pentru mine. Știam că nu puteam să scap de el, așa că nu am mai încercat.
Îmi pierdeam conștiința cu fiecare pas făcut de el, ceea ce m-a făcut să îmi închid ochii și să ațipesc în ciuda rănilor și durerii simțite.
O să i-o plătesc eu băiatului ăstuia.
Ce are de gând să îmi facă?
