- E doar un coleg, calmează-te.
- Oh, nu mai spune.
E prea evident că minte dar nu am de gând să o stresez, plus că și-a dat sigur seama că nu o cred. Luke ne privește amuzat pe amândouă, i-aș zâmbii înapoi dar nu am dispoziția necesară.
Mâine mă duc la școala din Colorado și chiar dacă nu prea mă încântă ideea, nu mă pot opune. Toată lumea de acolo mă cunoaște, iar eu nu cunosc pe nimeni deci o să fie complicat.
Filmul a luat sfârșit. Hana și Luke se contrazic de aproximativ un sfert de oră pe baza filmului, iar eu stau și mă gândesc la cu totul altceva.
Drumul către parcarea mall-ului a fost chinuitor pentru că Luke și Hana s-au întâlnit cu o groază de persoane pe care eu nu le cunosc, așa că zâmbeam din politețe și nu scoteam nici un cuvânt.
Odată ce ajung acasă, mă trântesc pe pat și mă gândesc la ce o să se întâmple cu viața mea.
~
Intru hotărâtă pe ușa clasei în care studiez împreună cu Hana și ne așezăm în penultima bancă de la geam.
Nu pot recunoaște pe nimeni dintre colegii mei, iar asta mă face să mă simt prost pentru că ei se comportă destul de bine cu mine, probabil din cauza accidentului, dar este irelevant în momentul de față.
În spatele nostru, în ultima bancă, se așează... hmm.. Seyong? Seyoon?
Mă apropii puțin de Hana și îi șoptesc subtil:
- Cum îl cheamă pe tipul din spatele nostru? Seyong?
- Care din ei?
- Cel din spatele meu.
-Da, Seyong.
Aprob hotărâtă și mă întorc cu fața la cei doi colegi din spatele nostru.
- Ce mai zici, Seyong?
Colegul său de bancă se uită ciudat la mine, iar Hana abia se abține să nu râdă. Zâmbetul îmi pierește atunci când îi observ expresia plictisită.
O fixez cu privirea pe Hana și mă uit la ea într-un mod ucigător și dezamăgit.
- Sehun. Oh Sehun. îmi mărturisește colegul lui de bancă.
Cum am putut să uit? Știam că îmi place numele lui foarte mult, iar acum tot ce știu este că m-am făcut de râs în fața lui.
Mă întorc înapoi cu fața la bancă și îmi pun capul pe bancă.
Simt o atingere blândă pe spatele meu și din instinct mă întorc.
- Eu sunt Mark apropo.
Nu îi răspund și îmi reiau poziția de dinainte.
Ultima oră și însfârșit acasă. Nu am mai vorbit cu Hana de când cu 'Seyong'. Până la urmă asta e, nu mai am chef să mă gândesc la asta.
Intru în vestiar să mă schimb conform orei de sport.
Îmi apuc marginile bluzei pentru a o da jos, dar nu apuc să o fac deoarece ușa a fost deschisă, asta făcându-mă să tresar.
În cealaltă parte a vestiarului este Sehun, care stă acum rezemat de ușă și zâmbește diabolic, dar în același timp atrăgător.
- Te pot ajuta cu ceva?
- Îți mai amintești de mine?
Este aceeași întrebare pe care mi-a pus-o și în mall, iar răspunsul meu, și el este tot același.
- Ar trebuii?
- Da.
Asta este diferit față de conversația precedentă. Puteam să jur că este ceva ce nu știu.
- De ce ar trebuii?
- Asta tu trebuie să aflii.
Ce tot zice nebunul ăsta? Mă uit la el confuză, dar reacția lui este cu totul diferită. Se apropie de mine din ce în ce mai mult.
- Seyong, îndepărtează-te!
Vorbele mele îl fac să se apropie din ce în ce mai mult și din ce în ce mai repede, dar eu nu mă pot opune.
Se joacă cu o șuviță din părul meu, iar mai apoi îmi strânge marginea bluzei, mai apoi jucându-se și cu aceasta.
Palma mea face imediat contact cu obrazul lui, ceea ce l-a făcut să mă oprească din mersul spre sala de sport.
Mâna lui mare și rece îmi strânge puternic încheietura, obligându-mă să îl privesc în ochi.
Senzații, fluturași, imagini, momente, întâmplări îmi cuprind corpul și mintea.
Îmi smulg mâna din strânsoarea acestuia și fug rapid spre un loc mai aglomerat.
Acum înțeleg.
