Te identifici cu frigul de afară,
Ești bolnavă de-o maladie superioară,
Dar tu iubito nu poți muri cu agonia ce-o simți,
A bolii ce-ți colorează chipul în galben
Și simți cum nevoiei de oxigen,
Trebuie să-i reziști,
Dar te controlează.
Sângele nu ți se mai coagulează,
Mori încet, iar pulsu'-ți scade,
Deja au trecut mortale decade,
Iar slăbiciunile s-acumulează.
Obrajii-ți rumeni, iarăși se transformă,
Pălesc sub a maladiei terminală formă;
Viața-ți încet se curmă,
Universul savurează,
Moartea pretutindeni te urmează
Și nu poți reprima,
Această fantasmă rea,
A fericirii ce se decomprimă,
În profunzimea ființei rare,
Metamorfozându-se constant în secunde letale
Și în momente fatale ale dispariției tale.
