Arată-mi disperarea mării,
Arată-mi valurile învolburate,
Să fim şi să simțim doar a vântului adieri,
În singurătate.
Arată-mi esența firii,
Frumusețea oceanelor infinite;
Arată-mi siguranța fericirii
Şi condu-mă pe aripile vântului
Spre marginea lumii, a luminii, a strălucirii.
Arată-mi apa cum îşi plânge amarul
Cu lacrimi sărate,
De lume în trecut lăsate,
Moarte şi uitate, prin porturi agățate.
Arată-mi luna din nopțile de vară
Şi astra solitară.
Să ne fim loiali şi focul n-o să ardă,
Arată-mi adevărul din ochii tăi ce mă privesc feroce,
Dreptatea n-o să piardă,
Dar suferința minciunii va fi atroce.
Arată-mi focul din umanitate,
Căci iubirea ce ți-o port mi-e vitalitate.
Arată-mi potopul, arată-mi furia apei!
Vreau să-ți fiu tot de vrei.
Îți voi arăta distrugerea mărilor în nocturna satisfacție,
Iar tu-mi vei spune despre a ființelor atracție.
Arată-mi apocalipsa şi nu voi revela,
Doar marea va afla
Zeii mă vor adora,
Dar nu voi dori altceva,
Numai iubirea ta.
Sufletu-mi tânjeşte la dragoste curată,
Înecată-n valurile cu spumă şi cufundându-se-n adâncuri,
Lugubre veacuri de durată,
În propriile-mi sentimente abandonată.
