Mă înec în abisul durerii,
Oceanele tale îmi agită mările,
Valurile lovesc cu violență stâncile
Şi glasul materiei se-aude plângând;
Când te scufunzi în tragedia plăcerii,
Dar mă laşi rece, un cântec vechi fredonând.
Imnuri de slavă,
Închinate distrugerii
Şi jubilației ritmice a norilor fumurii;
Văzduhul ne cerne otravă,
Şi apele-s furioase,
În atmosfere întunecoase.
Ne vom îneca amândoi în suferințe furtunoase;
Iar nisipul de sub întinsul umed,
Ne va găzdui;
Va fi pământ,
Ne va fi culcuş, mormânt,
Căci cred că marea ne atrage în adâncuri,
Cu un val, veacuri,
Iar culoarea-i devine azurie,
Iar la suprafață a ta ploaie luxurie.
După furtună,
e hulă.
