Zadarnice sunt suspinele trecătoarei vieți.
Chinul cel din urmă,
E scris să îl respecți.
Condeiul cade singuratic, în negrul infinit,
Iar ochii tăi albaştrii parcă l-au robit.
În zare, printre codrii singuri,
Apusul se transformă,
Copacii de argint tremură solitari, în sinistrele-anotimpuri.
Impregnate în izul fumului dens,
Vitalitatea lor se curmă,
În padure, intens.
Noaptea ne adună
Pe noi, împreună,
Să privim moartea naturii de cristal,
Ca şi cum viața noastră s-ar pierde,
În plumburiul orbital.
