Made in South Korea ; Prințesa din turn

Capitolul 34

POV. Yuko

În ultimul timp a fost agitație mare și parcă se intensifica din zi în zi.
Cobor în sufragerie și văd câteva fete  pe canapea foarte apropiate. Deja îmi dau seama că au început să bârfească cum fac în fiecare dimineață.
Mă duc spre canapea și mă așez comod. Ele se uită câteva secunde la mine și Jin Kyong, una dintre fete, ma privește cu interes.

-Tu știi de ce e atât de multă agitație printre băieți? întreabă nerăbdătoare.
-Nu prea. spun și o văd cum s-a bucurat de răspunsul meu. Dar tu știi? intru eu în jocul ei
-Da, chiar foarte multe! spune entuziasmată.
-Atunci spune-mi și mie. spun zâmbind.
-Păi, Haneul, cea care locuiește în casă cu ei, a fugit. Știi și a cui e?
-A lui Suga. spun nepăsătoare și toate se miră.
-Cum de știi tu asta? întreabă Jin-Kyong ușor iritată că i-am tăiat șansa de a se lauda cu câte știe. Cine ți-a spus înaintea mea?
-Vă amintiți când băieții au venit cu fetița aceea? întreb și ele dau afirmativ din cap. Mi-a vorbit aproape nonstop despre Haneul și a zis că ea o consideră mama ei. Cine e tatăl ei? întreb și îmi lovesc ușor tâmpla. Suga,iar asta înseamnă că e a lui.
-Și ce ți-a mai spus? întreabă Jin-Kyong cu interes.
-Că băieții nu vor sa îi spună că Haneul nu o să se mai întoarcă. E atâta de mica, dar e foarte isteață și ei nu își dau seama de asta.
-Vrei să-ți spun și ce știu eu sau deja știi povestea? întreabă Jin-Kyong bosumflată .
-Nu prea. spun și gesticulez. Aș vrea să știu cum ai aflat, pare mai interesant.
-Jin era foarte agitat. spune și își lasă rânjetul la suprafață. L-am calmat și i-am zis să-mi spună ce are pe suflet. Se pare că am aflat și un mic secret folositor nouă. spune zâmbind. Băieții nu au mai stat cu ochii pe casa noastră de o săptămână și nici nu o s-o facă până când nu o găsesc pe Haneul. Nu prea cred că o să fie prea curând și până atunci nu o să mai vină Taehyung să ne trezească cu noaptea în cap doar din plictiseală.
-Înțeleg.

Spun și dau aprobator din cap. Mă ridic de pe canapea și încerc să mă abțin să nu țip de bucurie și să sar în sus.
Am urcat scările încercând să nu par foarte agitată, dar nu mă puteam controla prea mult. După ce termin de urcat scările încep să fug în spre camera mea. Deschid ușa camerei și când văd că Dae nu e aici încep să rad și să sar în pat.
Jin-Kyong poate să se bucure cât vrea de somnul ei, dar eu am câștigat ceva mult mai important decât somnul.
Nu trebuie decât să aștept să vină seara și aproape că îmi vine să plâng de bucurie când ma gândesc.

***

În sfârșit a venit momentul pe care îl tot aștept de câteva ore.
Este ora două, momentul perfect ca să ies din casă.
Deschid dulapul și scot repede o pereche de pantaloni nergi și un hanorac cu glugă de aceeași culoare.
Mă îmbrac repede și părul îl prind într-o coadă.
Ies din cameră pe vârful degetelor ca nu cumva să o trezesc pe Dae și să îmi ceara explicații.
După ce reușesc să ies din cameră în aceeași atmosferă părăsesc casa. Închid ușa casei și mă lipesc de ușa. Trag aer în piept și îl dau afara. Nu am mai avut de mult acest sentiment plăcut. Libertate.
Nu mai bat pasul pe loc și încep să mă îndepărtez de casă.
După ce reușesc să mă îndepărtez destul mă opresc și mă uit mai atentă în jurul meu. Până la urmă trebuie să mă întorc înapoi.
Încerc să-mi amintesc pe unde ar putea să fie drumul bun. Îmi amintesc de locul ăsta, dar nu suficient.
Într-un final văd librăria care îmi era cunoscută și știu pe unde trebuie să merg.

***
Am ajuns după câteva minute în fața clădirii respective.
Trag din nou aer în piept și încerc să mă calmez, dar inima mea nu vrea să mă asculte.
Mă duc în spatele clădirii și spre fericirea mea găsesc un geam deschis.
Am sărit imediat pervazul, dar am căzut jos și zgomotul s-a auzit în tot holul.
M-am ridicat de jos și am încercat să găsesc repede un loc, unde puteam să mă ascund.
Intrasem în panică și deja aud niște perechi de tocuri care sparg liniștea nopții. Nu am reușit să găsesc nicio ascunzătoare și am început să merg repede pe hol. Am reușit să trec de colțul holului și să intru într-o cameră.
Mirosul insuportabil m-a lovit instantaneu. Mi-am dus repede mâna spre nas și m-am așezat lângă perete.
Am așteptat cu sufletul la gură momentul în care îngrijitoarea avea să treacă de această cameră. Tocurile ei se auzeau din ce în mai aproape până când am văzut umbra îngrijitoarei pe micul geam murdar al ușii.
A stat să cerceteze zona ceva timp, dar până la urmă s-a oprit și tocurile s-au îndreptat înapoi spre locul de unde au venit.
Am respirat ușurată și am încercat să-mi pun gândurile în ordine, dar era un adevărat haos în capul meu.
După ce mi-am așezat gândurile,într-o oarecare ordine, am deschis ușa cât de încet am putut și am închis-o la fel de încet.
Mi-am concentrat atenția asupra plăcuței de pe ușă, dar era prea întuneric ca să-mi dau seama ce număr e. Am atins plăcuța și cu buricele degetelor am reușit să descifrez numărul cinci. Însemnă ca sunt la jumătatea drumului.
Am început să merg din nou pe holul lung și să ating plăcuța de la fiecare ușă până am ajuns la camera zece.
Mi-am luat inima în dinți și am apăsat pe clanța ruginită de vreme. Ușa a scos un mic scârțâit, singurul zgomot care spărgea liniștea.
Am așteptat câteva secunde să aud zgomotul făcut de acea pereche de tocuri, dar nu s-a auzit nimic. Am intrat în cameră și același miros oribil m-a făcut să mă dau un pas înapoi. Am încercat să-mi ignor nasul și am intrat în cameră închizând ușa care de data asta nu a mai făcut zgomot.
Era întuneric și mirosul din cameră mă dezorienta și mai mult. Am încercat să aprind lumina, dar nu funcționa, iar întrerupătorul era foarte lipicios pentru că încă simt cum mi se lipesc degetele între ele.

-Daisuke?

Am șoptit, dar nu am auzit niciun sunet sau mormăială.

-Daisuke, sunt Yuko.

Am spus ceva mai tare, dar din nou nu am primit niciun răspuns. Mă apropi de un pat și cu greu îmi dau seama că în el stă un băiat foarte slab. Îl trag ușor de bluza pe care o purta și sare imediat în șezut. Mă privește și se lipește de tăblia patului.

-Nu lucrez aici, nu-ți fac rău. spun văzându-l speriat. Vreau doar să-mi găsesc fratele. spun, dar el în continuare nu vorbește, ci se uita la mine. Știi un băiat pe nume Daisuke?

Întreb și el se apropie ușor de mine, iar apoi bratele lui mă capturează într-o îmbrățișare.

-Yuko, ai venit. spune și începe să plângă silențios.
-Daisuke, chiar tu ești?

Întreb și mă desprind din îmbrățișare și mă așez în genunchi în fața patului. Încep să îi pun mâna pe față și îmi dau seama că el e când dau de cicatricea de la lobul urechii drepte.

-Daisuke, te rog să mă asculți. spun ceva mai seriosa și el dă din cap. Nu poți să pleci cu mine acum, dar într-o săptămână o să mă întorc, înțelegi? întreb și dă afirmativ din cap. Nu am casa mea, ci locuiesc cu alte fete și trebuie să stabilesc și alte detalii. Până când vin ai grija să fii cuminte și să nu te mai lovească, ca sa poți pleca trebuie sa fii puternic. Nu mai pot să stau pentru că sunt în criză de timp. spun și îmi mușc buza. Promit că voi face orice ca să mă întorc aici. Dacă până vin ți se face dor de mine privește luna pentru că eu o sa fac la fel în fiecare seară. Te iubesc!
-Și eu te iubesc! spune Daisuke și îmi strânge mâna.
-Îmi pare rău, dar trebuie să plec.

Spun cu regret, iar Daisuke îmi eliberează mâna cu mare greutate.
Deja știind că cel puțin o îngrijitoare s-a trezit am să fiu mai atentă. Am traversat din nou holul până am ajuns la geam și am ieșit afară.

______________________________________

#StelePeCer