Prolog

180 17 2
                                    

         —Nu mă mai trage! Mă doare, inteligentule!
         Îmi eliberase încheietura mâinii. Mă învinețisem, dar nu asta mă speria, ci privirea lui care ardea şi-mi topea inima.
         —Te-ai temut pentru mine, nu-i aşa? Chiar ții la mine? i-am cuprins obrajii îmbujorați de la frig sau poate chiar din alt motiv... Ochii lui negri— tăciuni ce ardeau, misterul ce mă cuprindea, iar buzele lui fierbinți... toate mă învăluiau şi-mi acopereau inima.
         —Ce lumină!
         —Amanda, fereşte-te!

Galaxia Celor Trei InimiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum