Galaxia Celor Trei Inimi

Douăzeci şi Nouă de Zile

         De pe fereastra căminului se puteau admira alți copaci, alte flori, altă iarbă.
         Iris, sprijinindu-se în coate, încerca să cunoască noua grădină ce i se aşternea în fața ochilor, mult mai verde, mult mai îngrijită.
         Dar chiar începuse să-i placă planta agățătoare din curtea vechiului orfelinat, în ciuda faptului că prezenta aspectul de uscăciune continuă, reuşise să înflorească. Arăta ca un om ofilit de păcate, dar care a reuşit să găsească iertarea. Dar să nu mai punem la socoteală faptul că avea un parfum deranjant, chiar nu mai contează. Deşi mirosea a picioare. La gândul acelui parfum fetița zâmbise.

         —Vă poftim la masă! striga bucătăreasa pe holul principal pentru a crea ecou prin toate camerele.
         Sute de copiii s-au strâns în cantină. Râsete, vorbe răsunătoare sau abea şoptite, zgomotul picioarelor scaunelor frecate de podeaua din gresie, lingurile lovite nerăbdător de farfurii, toate s-au oprit dintr-o dată la auzul paşilor pantofilor cu toc ai mamei.
         Respectul cu care era tratată dovedea o adevărată profunzime. O singură privire putea să străpungă gândirea până şi a celui mai îndârzit neobrăzat şi să-l facă să nu mai îndrăznească vreodată să se poarte necuviincios sau sfidător.
Puternică, prezentabilă, postură de oțel, privire rece, siguranță în mişcări, respect de sine, calmă, gânditoare, corectă, dar cel mai şi cel mai important, iubitoare, toate aceste caracteristici intrau, fără nici o îndoială, în CV-ul impecabil al mamei.
         Oricât de severă putea să fie avea un suflet dulce. Iubea copiii necondiționat, motiv pentru care a ales să deschidă un orfelinat care să le ofere suflețelelor singure pe lume toate condițiile unei copilării fericite.
         Nu era zi în care să n-o vezi la cantină. Servea chiar la masă cu tot dragul, le mângâia copiiilor capetele şi le ura să aibă poftă bună.
         Toți s-au ridicat în picioare, au salutat-o pe mama şi şi-au făcut rugăciunea de dinainte de masă.
         —Cum e în noul cămin, frumoasă Iris? se interesa mama.
         Mereu când i se adresa lui Iris menționa şi cuvântul frumoasă. Era modul prin care o diferenția de restul fetelor cu acelaşi nume.
         —Slavă Domnului! Minunat! Mă bucur mult de şansa de a-mi găsi o familie.
         —Va veni şi ziua aceea să nu te deznădăjduieşti.

         Au terminat de mâncat, au făcut rugăciunea de după masă şi s-au retras în dormitoare pentru odihna de dupamiază.
         "Chiar nu vreau să dorm" în gândul său, Matei.
         A preferat să-i lase pe toți să urce scările, pe când el aştepta la bază.
         —Poftiți, doamna Margareta, îi făcea semn să treacă promițând că o ajunge din urmă.
         Trebuiau să vină şi celelalte îngrijitoare. A căutat un loc în care să se ascundă stând lipit de casa scării. O pocnitură s-a auzit şi o trapă secretă s-a deschis.
          Stătea în întuneric îmbrățişându-şi genunchii şi auzindu-le paşii ultimelor persoane care ar fi trebuit să fie la etaj pentru a supraveghea orfanii.
         —Sunt sub scară, din câte se pare, în întuneric, murmura micuțul.
         —Într-adevăr.
         Matei tresări.
           —Cine e?
         —E atât de important?
         —Trebuie să ştiu, nu?
         —De fapt, eu ar trebui să te întreb pe tine.
         —Aprinzi lumina?
         —Ce te face să crezi că este vreo sursă de luminare în debaraua asta?
         Matei nu-şi putea motiva presupunerea. Pur şi simplu aşa a gândit pe moment.
         Străinul a pornit o lanternă a cărei lumină o îndreptă spre ochii inofensivi ai copilaşului.
         —Nu mi-o băga-n ochi!
         —Scuze! Nu te-a învățat nimeni că nu-i bine să vorbeşti cu străinii?
         —Atunci spune-mi cum te cheamă! propuse orfanul.
         —Simplul fapt de a-mi şti numele nu ne face mai puțin străini.
         —Mă numesc Matei. Rândul tău. Ce e aşa de greu?
         —Vino cu mine, luându-l de mână.
         —De ce aş avea încredere în tine? Nici nu ştiu cum arăți.
         —Ia lanterna! aruncându-i-o pentru a o prinde.
         Matei îl cuprinse cu privirile pe necunoscut din cap până-n picioare: un băiațel ca el de înalt, şaten, îmbrăcat într-o salopetă de blugi pătată cu cerneală şi cu un ten mai aparte, portocalui deschis.
         —Acum ştiu că-ți plac morcovii, constata Matei.
         —Consumul de morcov îndelungat duce, într-adevăr, la colorarea tenului în portocaliu, dar nu într-atât de tare.
         —Bine... şi unde mergem? se interesa Matei în timp ce se lăsa purtat de mână de străinul în salopetă.
         —La locul meu de muncă.

         Deschise ochii. Era singur în fața trapei secrete de sub scară.
         "Chiar mi-am imaginat aşa ceva? Părea atât de real!" se uimea băiatul.
         A împins trapa şi privirea i s-a îndreptat spre o încăpere albă. Acolo, aşezată la o masă, mama discuta cu o persoană învârstă.

         —Am reuşit, după toată munca neîncetată, am reuşit. Cel mai mare şi mai eficient orfelinat din Europa.
        —Şi ți s-a încheiat misiunea?
         —Nu. Nici pe de parte. De-abea acum a început treaba. De ani de zile oamenii adoptă copii fapt care-mi face inima să crească. Dar...mi-e dor de toți.
         —Bucură-te de toată iubirea lor. Asta îți este vindecarea, o îndemna vârstinica. De la tragedie nu te-am mai văzut atât de împăcată.
         —Da, tragedia... şi lacrimi îi apărură în colțul ochilor, dar imediat îşi revenise.
         —Acum ar avea patru ani micuțul.

         "I-a murit copilul?" încerca să înțeleagă Matei.

         —Săru' mâna, mamă. Sper să mai vii în vizită, îi spunea vârstnicei în timp ce o conducea spre ieşire.

         Băiețelul a ieştit din debara, a urcat scările şi a intrat în camera unde ceilalți copii dormeau. S-a urcat în patul supraetajat şi s-a învelit.
         —Pss! Matei!
         —Ce vrei, Iris?
         —Unde ai fost? A trebuit să-i spun îngrijitoarei că eşti la toaletă pentru a nu fi pedepsit.
         —Bine-ai făcut!
         —Nu, n-am făcut bine. Şi eu m-am îngrijorat. Puteai să fii pățit ceva fără ca nimeni să ştie unde să te găsească!
         —Nu te mai panica, o calmă băiatul.
         —Cum de nu dormi?
         —În cinci minute se încheie programul de odihnă. Urmează să mergem la secțiunea talent.
         —Şi eşti nerăbdătoare?
         —Desigur. Sunt înscrisă la poezie/ lectură.
         —Chiar aşa? Niciodată nu-ți ies poeziile.
         —Dar îmi place să le ascult pe ale celor talentați.
         —Nu te-nțeleg. Când ai putea alegea o secțiune în care poți cu adevărat să munceşti, dai cu piciorul.
         —Nu trebuie să mă înțelegi.
         —Nici nu mai vreau, încheie Matei.

         A sunat alarma orei trei. Cu toții s-au împărțit pe domeniile pe care le-au ales la începutul lunii. În ceea ce-i priveşte pe sextuplii prezentați în capitolul precedent avem aşa:

         •Susana la teatru/ romantism;
         •Iris, literatură/ poezie/ lectură;
         •Gorgeous, tehnologie/ cibernetică;
         •Matei, criminalistică/ investigații/ spirit de observare;
         •Teodora, comunicare socială;
         •Calistrat, literatură/ lectură/ teorie;
         •Pantelimon, ştiințe exacte/ medicina de mâine.

         După cum sunt notați în registrele de activitate.

ADAM

         Între timp, într-un oraş îndepărtat, un bărbat tânăr şi în forță se îngrijora de lipsa soției lui. Trecură douăzeci şi nouă de zile şi douăzeci şi opt de nopți de când nu a mai văzut-o. De atunci nu mai poate dormi şi mănânca împăcat.
         O sună pe naşa lor de cununie, dar nu dădea nici un răspuns, în rest, toate colegele de lucru şi prietenele nu ştiau nimic de ea. Autoritățile căutau în continuu.