Un Caiet Simplu

32 6 0
                                    

         Adam o sună pe singura persoană care ar mai fi putut şti ceva despre soția lui, o veche colegă din gimnaziu:
         —Alo?
         —Katherine, Amanda este la tine? A dispărut!
         Ce? Nu e la mine! Ce s-a întâmplat?
         —M-am trezit brusc fără ea! Am înnebunit, nu e nicăieri!
         —Vă rezolvați singuri problemele familiale. Dar nu trebuie să-ți faci griji, doar n-a putut intra în pământ.
         —Mă tem că e foarte posibil.
         Katherine a închis. A fost ultima persoană. Amanda nu a plecat la nici una dintre cunoştințele ei.
         Dintr-un impuls nervos a trântit telefonul de podea. Acesta imediat vibră şi i se luminase ecranul. Primise un mesaj de la un număr necunoscut:

         "E mai aproape decât crezi.
                 Expeditor A."

         —Se putea altfel?! Chiar se putea?! Normal că-mi poate obține numărul dacă a fost în stare să-mi pătrundă-n casă! se zbiera bărbatul la pereți.
         Se aşeză pe un scaun dur de lemn, se calmă şi privi fix la frigider: aceeaşi tăbliță magnetică a Amandei unde nota evoluția sarcinii, acelaşi zâmbet desenat cu markerul negru, aceeaşi durere.

         "După petrecera aniversară a Amandei cei doi părinți se retraseră în bucătărie pentru a discuta.
         —Nimic nu poate să schimbe trecutul, Adam! Nu poți să bați din palme şi dezamăgirile să dispară. Nu poți!
         Ai crezut că dacă ascunzi, nu mă voi prinde? Ce motiv mai am să continui acest drum alături de tine? M-ai distrus! Ne-ai distrus!
         Cum ai putut să cumperi pâine albă în loc de neagră şi să nu-mi spui?! Ştii că sunt la dietă!
         —Ce m-ai speriat, Amanda! Pâinea aceea am luat-o pentru mama. Săptămâna asta tu trebuia să faci piața. Ai uitat?
         —...mda... Iartă-mă...
          Amandei nu-i plăcea deloc să-şi ceară iertare. Se simțea de parcă ar cerşi. Dar a realizat că o relație alături de Adam trebuie să fie plină de iertări.
         —Lasă-te de dieta aia stupidă.
          Singurul gras de aici este hamsterul tău. Serios, cred că n-o mai duce mult. Pregăteş-te să-i sapi groapa.
         —Hei, ce-ai cu el? E foarte sănătos! Mai ales că l-am primit în dar la nunta noastră.
         —De-abea se mişcă!
         —Lasă-l pe el. Ce facem cu copilul nostru? Spunea asta mângâidu-şi burtica ce adăpostea un suflet viu adorabil, nu vom putea face rost de tratament. Țara noastră se duce pe râpă. Iar avortul... ei bine avortul nu este o soluție!
         Adam îi mângâiase obrazul ce avea o cicatrice finuță şi îi strânse mâna stânga răsucindu-i verigheta subțire.
         —Copilul nostru se va naşte, tu vei supraviețui, iar eu voi rezolva cu tratamentul.
         —Aş vrea să fie atât de uşor.
         —Cu puterea lui Dumnezeu?
         —Cu puterea lui Dumnezeu."

         Adam îşi mai amintise şi cum iubita se cuibărise în aripile sale protectoare şi-l făcuse să promită că în veci nu o va pierde.
         "Niciodată nu-mi pot da cuvântul, nu-i aşa? Mereu îmi încalc promisiunile şi nici măcar nu sunt direct responsabil."

         A verificat toate camerele de supraveghere. Nimeni nu a intrat sau ieşit cât timp cei doi stăteau la mama. Toate hainele soției erau acasă. Tot ceea ce lipsea era pijamaua pe care o îmbrăcase ultima dată şi o pereche de papucei de casă. Bărbatul căută zile în şir indicii, dar părea că se afundă tot mai tare în necunoscut.

         Se întoarse într-un sfârşit acasă, dar o vizita foarte des pe mama soacră pentru a încerca să descopere orice l-ar fi putut ajuta să-şi găsească Suflețelul.
         Pentru a treisprezecea oară intră în micul dormitor al femeii pentru a percheziționa fiecare ungher.
         Trase pentru a cincea oară cutia de sub pat şi o studie: câteva gume de mestecat, două carnețele, trei teste de sarcină cu rezultatul pozitiv, pixuri colorate, fotografii cu familia, o floare de mac uscată, mergele de sticlă şi câteva gheme de ață. De data asta băgase mâna sub pat şi simți in cui. Trase de acesta şi deschise o uşiță pentru un spațiu de treizeci de centrimetrii pătrați, cât să-ncapă o carte, dar nu asta se afla acolo, ci un caiet simplu. Îl deschise şi-l frunzării:

                                        05.06.2017

              Dragă, jurnalule

         Am ajuns în pragul disperării, mesaj, după mesaj.         Ziua începuse atât de bine! După vestea oribilă de la ginecolog, surpriza organizată de soțul meu m-a mai făcut să uit de mâhnire. E greu să ştii că primul tău copil, pe care-l iubeşti mai mult ca orice pe acest pământ, este predispus la maformații grave şi denaturarea evoluției.         Ghiarele sorții mi-au străpuns fără milă inima plăpândă şi au început să sfârtece fiecare părticică lăsându-mă să mă zbat într-o baltă uscată de sânge străin.         Nu pot înțelege cum de m-am molipsit de această boală neiertătoare. De la cine am preluat-o? Prin ce cale? Cum de virusul viu cu care m-am vaccinat nu a făcut față rubeolei?          Întrebare peste întrebare, niciun răspuns.         Te implor să mă ierți, îngeraşul meu! Sunt singura vinovată. Nu te-am apărat când ai avut nevoie de mine, de mama ta care şi în aceste momente te face să suferi prin durerea ei. Te implor, iartă-mă!          Încă mă gândesc la cele şapte suflete orfane. Îmi pare o bătaie de joc "împrumutarea" asta. Ce ticăloşie! Fie îi adopți iubindu-i, fie nu le mai faci speranțe deşarte ca mai apoi să fie molestați de propriile gânduri de pe urma părăsirii.          Mă simt cea mai vinovată. Eu sunt capul tuturor relelor, eu sunt motivul... Sunt un monstru, o arătare bine deghizată. Oare cât voi mai putea trăi aşa? Cât voi mai face oamenii să sufere? Şi, cel mai important, cât voi mai distruge viețile copiilor din jurul meu?...          Sunt blestemată? Sau, poate chiar, deocheată? Asta mi-a prezis ursitoarea? Îmi este scris în stele? Iar întrebări peste întrebări şi niciun răspuns...         Am mai descoperit un mesaj de la A. foarte obscur, ca întotdeauna de altfel:

         "Şapte dintr-o dată pare cam mult.
         Bucură-te cât mai poți de ei.
         Sfârşitul se apropie.
         Noaptea va fi spintecată, iar a patra zi va sosi."

         Mă va termina psihic şi de asta nu mă îndoiesc. Este o umbră albă care rătăceşte prin mințile oamenilor.
         De ce se răzbună pe noi când nici nu l-am cunoscut vreodată? Cu ce i-am greşit? Unde sunt răspunsurile?
         Voi ajunge să rătăcesc prin lume căutând adevărul şi ferindu-mă de oameni. Nu vreau să mai văd pe nimeni, nici măcar pe propriul bărbat!

         Adam îşi închise ochii încercând să-şi revină. Era oare posibil ca soția lui să fi fugit de acasă?

AMANDA

         —Dacă te mai văd că plângi, îți tai unghiile din carne!
         —Ce te opreşte, infractorule? îndrăznea Amanda.
         —Vei afla de la şeful nostru. Până atunci rămâi în camera asta, împingând-o pe la spate pentru a intra.

Galaxia Celor Trei InimiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum