Galaxia Celor Trei Inimi

Tu eşti "A."?

         Amanda a fost închisă într-o altă "celulă" şi forțată să stea până ce şeful va vrea s-o vadă şi poate chiar să-i vorbească.
         Îşi şterse ultimele lacrimi şi studie cu de-amănântul fiecare colțişor al încăperii. Era destul de primitor pentru o persoană răpită: pereți albi cu modele de flori pale, pat moale, perne pufoase, aşternuturi frumos mirositoare şi mobilier simplu.
         Femeia se apropie de ferestre şi trase draperiile. Spre surprinderea ei era întuneric beznă. Se întoarse pe pat, se întinse pe spate şi aştepta ca o briză caldă de oboseală s-o adoarmă. Nu-i reuşea planul. Încăperea era înfrigurată şi străină. Nu i-a rămas decât să stea pur şi simplu.
         Nu-şi amintea cum a ajuns în această clădire veşnic rece, dar ştia că văzuse un singur om în tot acest timp, el era cel care o supraveghea, în rest numai pustiu.
         Întreaga clădire în care a fost adusă era numai culoare infinit de lungi, pline cu sute de uşi ce duceau spre mii de secrete.
         A fost mutată la fiecare săptămână în doarmitoare diferite, toate din ce în ce mai comode şi îngrijite, iar de fiecare dată i se spunea că şeful va vrea s-o vadă.
         În zadar i-a promis supraveghetorului avere, dreptate, protecție, importanță, o nouă viață, că acesta mereu refuza şi o avertiza să înceteze.
         Cât timp se cufundase-n gânduri uşa se deschise uşor lăsând să pătrundă un fir de lumină.
         "Se pare că şi-a făcut griji, căci dintr-o dată stau aşa de liniştită." Amanda-n gândul ei.
         —Şeful vrea să te vadă!
         —Şi dacă eu nu vreau?
         —Crezi că-i după tine?! 
        Ridică-te şi dezmeticeşte-te! Tot timpul vei sta cu spatele la el şi vei fi neclintită. Va ajunge-n şase minute.
         —Exact şase?
         —Exact, confirmase supraveghetorul.
          Clipele treceau ca anii. Ce minute? Nu mai ştia nimeni cum se flexează timpul: acum șase secunde, în clipa următoare șase minute. Dar şeful este mereu punctual din câte se pare.
         De data asta uşa se deschise tare pâna ce clanța se lovi de perete. "Celula" era învăluită de întuneric şi doar din hol pătrundea lumina.
         —Bună seara! răsuna vocea misteriosului în întreaga încăpere.
         —Nu chiar aşa de bună, rectifica femeia în timp ce încă stătea cu spatele la el.
         Bărbatul făcu doi paşi înăuntru închizând în urma sa uşa. Cheia pocni se două ori în broască provocându-i Amandei furnicături în întregul corp.
         —Cred c-ar fi stupid să te întreb cine eşti.
         —Poți fi atât de sigură? Întreabă-mă, păşind în continuare spre pat.
         —Tu eşti A.?
         Şi mămica îşi înghițise un nod mare ce i se blocase-n gât.
         Răspunsul lui fusese dat odată cu râsul său isteric şi batjocoritor care se izbea de pereți şi se-ntorcea în ecou.
         Se calmase îşi luă un aer serios şi începu să vorbească:
         —Mă cunoşti deja.
         —Un cunoscut? Destul de credibil. De ce mi-ai făcut asta? Cu ce ți-am greşit de m-ai smuls din sânul familiei mele?
         —Trebuia ca tu să greşeşti?
         —Ce urmăreşti? De ce ne asupreşti?
         —Da, cauți răspunsuri, dar e cam mult pentru prima întâlnire, cuprinzându-i umerii cu palmele sale masive.
         —Nu mă atinge! impunea femeia îngrijorată.
         —Poate că nu acum, dar în viitorul apropiat, foarte apropiat.
         —Cât ai de gând să mă ții aici? se sperie mămica.
         —Până obțin ce vreau, frumoaso.
         La un asemenea compliment spus în batjocură Amanda îşi întoarse privirea spre chipul infractorului. Imediat i-a fost aplicată o palmă puternică peste obraz.
         —De ce te repezi aşa? Graba strică treaba.
         O lăsă singură trântind uşa în urma sa.
         Femeia se ghemuise pe aşternuturile albe sughițând.

ADAM

         Adam a împins înapoi cutia sub pat şi a luat jurnalul. S-a întors acasă şi a început o sticlă de vin rose. După al treilea pahar se gândise la părinții lui aşa că a dat un apel.
         —Alo?
         —Săru' mâna, mamă!
         —Bună, David! Ți-ai amintit că nu eşti chiar singur pe lume?
         —Da... mai bine mai târziu decât niciodată.
         —Cum le dai tu de capăt!
         Mai băuse un pahar.
         —Cum e vremea pe la voi?
         —Ca la tine, stăm în acelaşi oraş. Dar soția ta cum se mai simte?
         —Da, da, bine, răspunse distrat.
         Mai turnase un pahar.
         —Mai ştii când ne-am întâlnit prima dată? Eram amândoi atât de tineri şi de...
         —Sunt mama ta nu am putut fi tineri simultan!
         —Mereu le-ai ştiut pe toate! Eşti mama mea? Când ai fost vreodată?
         —Nu bate câmpii! vocifera femeia.
         —Ia, vezi! Cine eşti să țipi la mine? Te dau spre adopție, scorpio!
         —Te-ai drogat? Cum să faci aşa ceva?
         —N-ai mai văzut? Şi... mamă?
         De la celălalt capăt al firului nu se mai auzea nimic. Bărbatul se dezmetici.
         —Te rog să mă ierți! Sunt distrus, mamă! Distrus! Mă auzi? Mai eşti? Of!