Galaxia Celor Trei Inimi

Buchet De Iriși

ADAM

         S-a trezit buimac după ce adormise în fotoliu. Focul din șemineu se stinsese de mult, dar în încăpere încă era cald.
         Telefonul îi vibrase în buzunar. Pe ecran dansau cuvinte încâlcite. Adam a verificat mesageria și a deschis conversația cu un număr necunoscut:

         Mi-e milă de biata Amanda. A reușit să se lege de cap cu un laș mizerabil.
         De-acum e doar a mea.
         Expeditor: A.

       —Te voi găsi, lepro, și te voi devora de viu!

         S-a urcat la volan și a condus până la periferia orașului, unde a parcat în dreptul unei căsuțe deplorabile.
         De la geam o băbuța se uita prin perdea la bărbatul care încerca să deschidă poarta.
         "Mm, carne fragedă! Așteptarea a luat sfârșit." baba-n gândul ei.

         —Bună, tanti Roji!
         —Intră, flăcăule! Făcându-i loc în dreptul ușii.
         —Văd că n-o duceți prea bine.
         —După mila Domnului, tot e mai bine ca altă dată. Dar cu ce gând vii pe-aici? E cam departe de casă.
         —Este departe, dar am nevoie de puțin ajutor.
         —Spune.
         —Am cam rămas fără speranță. V-aș ruga să-mi dați niște sfaturi.
         —Știu deja tot.
         —Chiar așa?
         —Vocile îmi șoptesc mereu.
         —Vocile... repeta bărbatul cu luare-aminte.
         —Vrei să închei un pact mai... rezonabil, nu?
         —Lucrezi cu forțele bune sau cu cele rele?
         —Răul își face loc până și în cele mai curate inimi.
         —Altă cale nu mi-a mai rămas...
         —Vino după mine, voinicule!

AMANDA

         "E toamnă, nu-i așa? Niciodată nu am văzut lumina de afară de când sunt aici, nici măcar pe fereastră."
         Se aud două batăi în ușă:
         —Șeful va veni să te vadă cât de curând.
         —Ce înseamnă "cât de curând"?
         —Chiar acum. Ține minte instrucția, o anunță paznicul.
          Ușa s-a deschis, iar lumina din exterior a pătruns în încăpere.
         —Bună seara! a răsunat glasul cât se poate de cunoscut al străinului.
         —Bună să fie! Te-ai întors ca să continuăm de unde am rămas?
         —Am putea face asta sau am putea discuta despre orice altceva, răspunse cald.
         —Cum e afară?
         —Rece. Prea rece pentru tine.
         —Cât de colorată e toamna?
         —Mai cenușie ca niciodată. Bruma biruie iarba de trei zile încoace, iar ceața parcă-i cortină de mătase albă.
         —Ce ai de gând să faci cu mine?
         —Să te omor, răspunse atât de calm și de plăcut de zici că ar fi vrut s-o elibereze, nu s-o nimicească.
         Amanda înghițise în sec. Vru să se întoarcă spre criminal, dar se abținu, având în vedere că ultima dată a fost pedepsită pentru asta.
         Părea că încăperea se micșorează la fiecare pas pe care străinul îl facea apropiîndu-se de femeie.
         —Mă va durea?
         —Ce? Moartea? Nu. Nici nu-ți vei da seama.
         Îi cuprinse umerii cu mâinile grele. De data asta mămica nu mai riposta.
         —Când vei face asta?
         —Să te ucid? Cel puțin nu azi.
         O sărutase pe gât în timp ce lacrimi grele se rostogoleau pe obrajii fierbinți ai Amandei.
         —Nu mă mai atinge, monstrule!
         Se smuncise din cuprinderea bărbatului și se făcuse ghem. Bărbatul a dat înapoi și a așteptat puțin.
         —Chiar vrei să plec? o întrebă plin de speranță.
         —Nu... raspunse șovăielnic, vreau să-ți cer ceva.
         —Spune...
         —Vreau să mă duci la Mănăstirea Mraconia, ca ultimă dorință.
         —Malul stâng al Dunării, nu? Te pot duce cu barca.
         —Ar fi minunat.