Galaxia Celor Trei Inimi

Nu Sunt Nebun

AMANDA

Ivan o împinse într-o cameră complet goală.

—Îmi pare rău de tine.

Amanda îl privea confuză.

Nu erau ferestre, doar pereții albi.
Un neon orbitor lumina din centrul încăperii.
Nu era nimic înăuntru, niciun scaun, nicio masă, doar un gol alb.

Au trecut ore în lumina rece. Nu se întâmpla nimic.
S-a întins pe podea și a adormit.
S-a trezit în aceeași lumină.
Au trecut alte ore în lumina mută. Tot nimic.

"Cum trece timpul?
O fi noapte sau zi?
Asta mi-e pedeapsa?
Pentru ce toate astea?"

Pe sub ușa primise o tavă cu mancare.  N-o atinsese.

Era a treia oară când se trezise în lumină. Deja o durea capul.

"Singurătate.
Crede că voi ceda din cauza singurătății? Că voi înnebuni?
Te am pe tine Abigail.
Da, Abigail.
Oare ce face Adam acum?
Oare chiar crede că am murit?
Oare a renunțat?"

Își băgase mâinile în buzunar. Privind cu ochi de critic încăperea.

—Ar trebui să conturez puțin locul ăsta. E așa de mut. Să-l facem să spună ceva, nu Abigail?
Of, luna a noua. Să vezi când vei apărea pe lume. Atunci începe distracția.
Ce-i asta?

Scoase din buzunar un marker negru.

—Ohoo. Cu ăsta îmi voi ocupa suficient timpul.

Pe sub ușa mai trecuse o tavă cu mâncare. O puse peste celelalte opt.

Se plasase în fața unuia dintre pereții albi.

—Ceva frumos. Ceva frumos...
Ce zici Abigail de-un fluture?
Da. Un fluture ar fi frumos.

Markerul scârțâia pe peretele surd.

—Frumos, frumos, bâguia mămica în timp ce desenul prindea contur. Au fost fluturi, flori de mac, și tot mai mulți fluturi.

—Frumos, frumos...
Peretele ăsta e plin.

L-a luat pe următorul la rând. De data asta scrisese versuri.

—Poeții români sunt mereu pe placul meu.
Lucian Blaga: "Frumoso,/ ți-s ochii așa de negri"
Da,
sau Nichita Stănescu: "Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnișoară"
sau Ana Blandiana: Pe-o asemenea ploaie poți să te-ndrăgostești fulgerător,/ Toți trecătorii sunt îndrăgostiți,/ Și eu te aștept."
Da, te aștept...
sau Tudor Arghezi:" Fluture, tu, pe unde prin perdea/ Putuși intra-n chilia mea?/ Ce știri mi-aduci din primăvară,/ Frumosule de catifea solară?".
Da, versuri...

Arcuia frenetic literele. Simțea tonalitatea versurilor, melodia cuvintelor.

Iar și iar versuri.

ADAM

"Totul trebuia să fie frumos. Să am o familie fericită. Să-mi cresc fetița, să-mi iubesc soția..."

Închise ochii.
Lacrimi se scurgeau pe obraz.

"Jalnic."

Își fixase privirea într-un punct pe peretele alb.

"Rosa de fiecare data când vine își spune numele și scenariul o ia de la capăt iar și iar.
Nu sunt nebun. Ei mă-nebunesc.
Ei.
Doar ei."

—S-a-ntamplat ceva, Adam?
—Te-ai întors?
—Dar am plecat vreodată?
Sunt mereu aici, în mintea ta, iubitul meu Adam.
—Ai să pleci vreodată?
—De ce ai vrea asta?
—Mi-ai ucis mama...
—Oare eu am făcut asta? Eu m-am drogat? Eu am început scandalul?
—Nu am fost eu în acele momente. Erai doar tu. M-ai stăpânit complet.
Te hrănești din ființa mea, dar pentru cât timp?
Ce vrei ca să mă lași în pace?
—Sufletul tău, Adam. E tot ce vreau.
—Dar ți l-am dat.
—Nu, nu, tot ce am e mintea ta. Eu vreau sufletul.
—Pentru el trebuia să-i porți de grijă Amandei.
—Și nu i-am purtat?
—A murit! Am văzut-o pe masa metalică de la morgă. A murit înecată!
—De-ai știi cât de împăcat îi este sufletul printre oamenii raiului!
—Vorbești serios?
—Da, iubitul meu, Adam. Dă-mi și sufletul tău. Lasă-mă să-l duc alături de soția și copilul tău.
—Mă minți!
—Nu ți-a mai rămas decât să mă crezi. Aici ești considert nebun, Adam.
Ce mai ai de pierdut?
—Ce mai am de pierdut? Nu am familie, nu am loc în societate. Nu mai am nimic.

Și-a întors ochii spre tavan.

—Fă-mi ce vrei. Sunt doar al tău.
—Urcă-te pe geam. E deschis.

L-a ascultat.
Pe fereastră vedea strada liniștită.

—Apleacă-te înainte.
—Mă aplec.
—Mai mult. Lasă-ți picioarele să alunece.

Cădea în gol.
Un singur lucru mai avea de zis înainte să atingă solul:

—Nu sunt nebun...