Iasomie

33 6 0
                                    

         Se sprijini în mâini de ghiuvetă. A închis ochii sperând că visează. I-a deschis şi imaginea de pe oglindă era aceeaşi: o fotografie cu toți cei şapte copiii în parc însoțită de un mesaj scris cu markerul permanent roşu:

         "Şapte dintr-o dată pare cam mult.
         Bucură-te cât mai poți de ei.
         Sfârşitul se apropie.
         Noaptea va fi spintecată, iar a patra zi va sosi.
                    Semnat A."

         "Te voi găsi şi te voi face să regreți pentru toată tortura asta psihică!" Se aşezase doborâtă de febră lângă cadă. Se sprijinise de aceasta şi răsufla inconştientă.

         Susurul stropilor de apă răsuna în baie. Mama Amandei încerca să-şi spele fiica pe fața pentru a o trezi. Reuşise.
         —Ce-ai făcut puiule? Cum de ai adormit pe podeaua băii?
         Amanda nu putea răspunde. Nici ea nu ştia cum de a ajuns să-şi petreacă noaptea pe gresie.

         Şi-a revenit pedeplin. S-a îmbrăcat şi a intrat în dormitorul copiiilor. Dormeau, sau cel puțin aşa părea. A sărutat-o pe Susana pe frunte şi aceasta imediat a deschis ochii speriată. Se pare că nu se mai întâmplase aşa ceva până atunci.
         —N-am vrut să te trezesc. Te rog să mă ierți!
         —Nu mă supăr. Vă iert.
         Toți ceilalți se trezise, dar n-o lăsase pe mămică să-şi dea seama.
         —S-a terminat cu visul meu de patru ani. Ne veți duce înapoi, nu?
         —Ce visai, mai exact, de patru ani?
         —Să am o familie. Eu şi frații mei să fim crescuți de doi părinți iubitori.
         Mama ne-a părăsit bolnavă cu inima într-o zi geroasă de decembrie. Expresia "frig crapă pietrele" chiar se adeverise. Ştiu că se despicase la propriu piertrele.
         Tata nu mai ajunsese cu căruța de lemne mai bine de trei zile. Zăpada era enormă. Sătucul nostru în care trăiau doar două familii fusese uitat de lume.
         Am dat foc la cârpe, paie din paturi, scânduri din podea, perne. Am ars chiar şi întreg gardul. Am ajuns până la urmă să nu mai putem folosi nimic. Tremuram ca varga. Ni se învinețise mâinile. Ne plesnea capul. Cumplit! Nici n-am fi zis că puteam supraviețui toți.
         Mama era bolnavă, tot mai bolnavă. Abia se mişca de colo până colo.
         Cu ultima suflare de foc pe care am avut-o în sobă a copt o turtă. Ne-a împărțit-o şi s-a culcat în patul rece. Am trezit-o speriați şi am văzut-o, albă ca varul, înghețată ca un țurțure. O înveleam cu tot ce ne rămăsese, dar nu schimbam nimic.
         Mami, acum ți-e mai cald? 

         —Da, iubire...
         Ştiam că minte, ştiam chiar de eram micuță, ştiam...
        Îmi îngheață inima copii. Susana, ai grijă de frățiorii tăi. Arde lemnul grajdului şi trimite veste-n sat la pădurar imediat ce se iveşte soarele, tuşeşte, nu-ți pierde speranța în Doamne- Doamne şi roagă-te pentru toți, tuşeşte. Închide ochii parcă după un efort cumplit.

         —Mamă! Mamă! strigam sughițând printre lacrimi.
         Mi-am luat bucata de pâine caldă şi i-am pus-o în dreptul inimii pentru a o încălzii. Mi-a mângâiat obrazul cu mâna ei uscată şi moartă.
         Şi-a desprins buzele vineții şi mi-a şoptit:
         —Te iubesc! Să-mi aprinzi o lumânare şi să nu mă plângi...
         A plecat.
         Ne-a lăsat pe toți şapte şi a plecat îmbrăcată în zăpadă.
         Sfârşeam suferind, iar frățiorii mei mă priveau speriați.
         Doar eu înțelegeam cu adevărat ce s-a întâmplat, doar eu...
         Am ascultat-o pe mama. Am supraviețuit iernii, iar la primăvară l-am găsit pe tata...
         Inspirase adânc înghițindu-şi spasmul de plâns.
         Eu l-am găsit. Calul său se deshămase de la căruță şi fugise în sat, unde a fost adăpostit şi-ngrijit, iar tata... zăcea pe un mal de râu, cu fața-n jos şi... carnea putrezită...

Galaxia Celor Trei InimiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum