Asasini

Capitolul 11

   Stăteam întinşi în patul meu mare, încăpător, moale. Corpurile noastre se atingeau încet, tandru, simţeam presiunea corpului său peste al meu, iar fiorii erau tot mai mulţi şi mai puternici. Ne priveam cu ardoare şi dorinţă, iar apoi pe când nu ne-au mai ajuns privirile şi atingerile cuminţi tricourile ne-au dispărut. El mi-a explorat timid fiecare părticică a prieptului, iar eu îmi odihneam mâinile pe spatele lui şi îi mângâiam uşor părul. Mi-a dat jos şi sutienul, dar nu a zăbovit prea mult asupra pielii mele golaşe. 

   De la mângâieri şi atingeri am trecut la săruturi lungi şi pasionale. Limbile noastre se luptau între ele în timp ce buzele se atingeau duios. Respiraţia lui era uşoară, dar a mea era greoaie şi pe cale de dispariţie. Cristalul pe care îl avea la gât începea să îmi zgârie pielea, dar îmi plăcea. Am început să îi mângâi spatele uşor şi fin, iar el şi-a pus mâinile pe talia mea.

   Am scăpat şi de restul hainelor şi ne-am învelit cu plapuma. Sărutările au devenit tot mai animalice şi mai înfometate, iar el se mişca uşor până când a ajuns unde şi-a propus. Mi-am muşcat buzele şi am aşteptat următoarea mişcare.

   -Rebeka... îmi şopti Lucian la ureche încet apoi mi-o mişcă încet. Te iubesc.

   L-am strâns tare în braţe, dar nu am apucat să îi răspund.

   Visul se terminase brusc, un sunet ascuţit de difuzor străpunse liniştea.

   Eram încă în temniţa Umbrelor... Tot ce s-a întâmplat a fost doar un vis. Nu am fost cu Lucian defapt...

   Am simţit o durere sfâşietoare în piept, apoi am privit în jur şi am realizat că stăteam pe pieptul unui tip şaten nisipiu cu tenul alb ca laptele. Pe spatele meu dormea o fată blondă cu ochii şi nasul roşii de la plâns. Toţi cei ce erau în celula mea dormeau încolacăţi şi înghesuiţi. Aerul e rece şi umed, abia se poate respira, iar frigul se poate instala foarte uşor in oase.

   -O luptă împotriva omerini este pe cale să înceapă. Fiecare revoltă a voastră ne întăreşte puterile, iar Umbrele se hrănesc din frica voastră, chinurile nu se vor opri, iar hrana o veţi primi în continuare doar în vise. Lăsaţi gândurile, abandonaţi-le, nu aveţi nevoie de ele. Noi decidem pentru voi. Trebuie să staţi aproape de frică, să o acceptaţi. Este singura cale de a vă salva.

   Vocea din difuzoare era una feminină, fermă, joasă şi urâcioasă. Îmi zgâria urechile, iar sunetul pe care îl emanau difuzoarele la finalul transmisiuni era groaznic. 

   Câţiva dintre noi au început să plângă, iar alţii au început să lovească barele închisorii în toate felurile.

   -Staţi! am spus în şoaptă dar nimeni nu m-a băgat în seamă.

   Trebuie să se oprească. Puterile Umbrelor se trag din spaima, frica şi disperarea noastră.. suntem sursa lor de viaţă.

   -Opriţi asta! Nu e bine! Nu trebuie să le arătăm că ne este frică! am strigat cât de tare am putut.

   -Oricum ne este frică, nu avem ce face, spuse cineva după ce gălăgia se terminase.

  -Chiar dacă vă este, nu o lăsaţi să vă controleze. Umbrele trăiesc din frica noastră, dacă ne impotrivim poate vor fi mai slăbite şi cei ce vor veni după noi vor avea şanse în plus, am spus cu încredere.

   -Nu o să vină nimeni după noi! Suntem nişte nimeni! Nimănui nu îi pasă de noi! strigară câţiva.

   -Ba da o să vină! Eu nu sunt un nimeni! am strigat.

   -Toţi suntem!

   -Eu sunt ucenica Profetului de origine cuţitară iar tu nu îţi poţi permite să mi te adresezi aşa, eu nu sunt nimeni, ei vor veni să ne salveze, trebuie! am strigat apoi m-am dus în colţul celulei şi am inspirat adânc ca să mă calmez.

   -Eşti... ucenica Profetului? spuse o fată micuţă cu părul negru şi obraji roşii.

   -Mda... am răspuns în şoaptă.

   -Deci, mai avem o şansă de scăpare, putem să ajungem acasă la cei dragi! exclamă ea fericită.

   Dar fericirea s-a dus repede, doarece au apărut trei cercetaşi Umbre care luau câte un elf din fiecare cuşcă... de la noi au luat-o fix pe fata brunetă cu obrajii roşii...

   După ce au disparul difuzoarele au pornit din nou, sunetul asurzitor a fost puternic, dar apoi s-au auzit nişte ţipete de agonie şi disperare...

   Umbrele îi chinuiau.

   Iar următoarea aş putea fi eu...

   M-am apropriat din nou de gratii. Am prifit spre tavanul închisorii, dar nimic, era beznă acolo. Nicăieri nu se vedea nici o urmă de lumină.. doar într-un loc se vedea un licăr slab.

   Un elf stătea într-un colţ ascuns şi avea în mână un cristal.

   -Heii! Tu! am strigat către el.

   -Ce vrei?! spuse el apoi şi-a ascuns cristalul.

   Celulele noastre erau una lângă alta iar pe noi ne despărţeau doar nişte gratii. M-am aproapriat de locul unde era el, iar el s-a aproapriat de mine.

   -Ce origine eşti? l-am întrebat şi m-am uitat fix în ochii săi de culoarea cerului vara.

   -Sunt cuţitar.

   -Nu poţi folosi cristalul ca să dai de profet?

   -Nu.. nu ştiu cum.. nu e al meu, e al unui elf care a fost omorât în chinuri acum câteva zile...

   -A.. îmi... îmi pare rău... am spus bâlbâită apoi mi-am strecurat mâna printre gratii că să îl ating pe umăr, dar din nou a apăru o umbră obişnuită care a trecur prntre noi doi şi a ţipat asurzitor.

   Vreau să ies de aici! Andy unde naiba eşti?! De ce nu face nimeni nimic?! De ce nu vine nimeni să mă salveze?!