Prințul dispărut (volumul 2)

Prolog

               Se spune că, o dată cu trecerea timpului, toată durerea cauzată de pierderea unei persoane, dispare, dar Adelaide putea să jure cu mâna pe inimă, că nu trecuse nici măcar o singură zi, în care să nu-i simtă lipsa, în care să nu simtă cum sufletul ei arde în durere.

              Trei ani nu au fost suficienți să-l uite, și poate nici zece nu vor fi.

               Fiindcă dragostea lor a fost diferită, intensă, specială.

          Au început prin a-și spune ,,te urăsc,, și au sfârșit prin a-și lua adio, atunci când vocile lor trebuiau să țipe cu putere, și puritate, te iubesc.

        Stând rezemată de mașina sa veche, Adelaide privea pierdută în propriile sale gânduri și amintiri, orașul, a cărei strălucire părea că dispăruse o dată cu cel, ce cândva era Dylan Drew.

       Iubitul ei, Dylan Drew. 

       Și acum nu mai plângea.

       Pur și simplu, din dimineața în care a aflat că el a plecat, a tot plâns, și țipat în dor și suferință, până într-o zi, când nici măcar o lacrimă nu s-a mai încumetat să-i mai alunece pe chip. Până când vorbele i s-au transformat în șoapte.

        Cu trecerea timpului realizase că ea nu s-a îndrăgostit niciodată de soare, ci de o furtună, menită să-i schimbe viața.

         S-a îndrăgostit de o minciună.

       — Te gândești la el? O voce mult prea cunoscută, o scoase din starea de visare, făcând-o să zâmbească șters, și să-și mute privirea spre bărbatul blond, ai cărui pași erau lenți, dar apăsați.

      — Câteodată.

       Adelaide ridică din umeri, exact ca un copil mic, trecându-și limba peste buzele date cu un ruj de un roz pal. Ochii ei căprui, păreau a fi mai mult negri, în întunericul nopții, iar sclipirea estompată din cele două chihlimbare, îl făceau pe Arthur să-și adâncească tot mai mult mâinile în buzunarele pantalonilor săi albaștri.

       Partenera sa avea un mister aparte în jurul ei, pe care nici măcar el nu putea să-l înțeleagă.

       — Tu nu te gândești la ea? Vocea ei se auzi după minute bune, când Arthur se sprijini cu coatele de capota mașinii, și-și fixă privirea asupra copacilor lipsiți de frunze, de pe marginea drumului.

       —Prefer să nu o fac! Arthur zise într-un final, ducându-și într-un mod inconștient mâna spre baza gâtului, unde lănțișorul ei, se găsea de fiecare dată. 

     — Suntem atât de distruși! Adelaide aproape că râse, iar Arthur strâmbă nemulțumit din buze, scărpinându-și fruntea.

     — Ei bine, de-asta cred că facem o echipă așa bună! Suntem vai de viața noastră! Arthur continuă în aceeași manieră, apoi își îndreptă poziția corpului, întinzând mâna dreaptă spre Adelaide, care se făcu că nu o vede.

     — E aiurea dacă zic că pe noi ne-a unit o mare catastrofă? Adelaide îl îmbrânci în glumă, iar Arthur clătină nemulțumit din cap, ajutând-o pe Adelaide să coboare de pe mașină.

     — Nu, fiindcă ăsta e adevărul. Ne-am cunoscut în cea mai proastă zi din viața noastră. Tu l-ai pierdut pe Dylan, iar eu pe Emma! Arthur încercă să nu pară afectat, iar când brațele ei îi înconjurară talia, simți nevoia să meargă câțiva pași înapoi.

     — Mulțumesc pentru tot! Adelaide îi zise cu sinceritate, iar Arthur înghiți în sec, simțindu-se din ce în ce mai incomod.

     A întâlnit-o pe Adelaide în dimineața în care Dylan a plecat, fără a spune nimic.

     În dimineața în care Emma Moore s-a sinucis.

     Din acea zi, au încercat să treacă împreună peste orice fel de durere pe care au întâmpinat-o.

     Și-au vindecat rănile împreună, atât cât s-a putut.

     În acea dimineața amândoi s-au pierdut în întuneric, dar împreună, au reușit să găsească o fărâmă de lumină, care să-i țină pe linia de plutire.

      — Și eu îți mulțumesc, scumpo, dar acum trebuie să mergem acasă! Fiul tău te așteaptă! Arthur încercă să o scoată din starea de nostalgie în care ea aproape se pierduse, iar Adelaide zâmbi, aprobând cu capul încă în tricoul lui.

     — William doarme! Adelaide zise într-un final, când Arthur se urcă la volan. Îi prinse centura, apoi o privi amuzată.

      — William nu doarme fără să audă o poveste! Arthur porni mașina, iar Adelaide se întoarse în scaun, cu tot corpul spre el, și zâmbi cald, întinzându-și mâna spre radio, pe care-l lăsa mai încet.

     — Mă simt atât de obosită, încât aș fi în stare să adorm în timp ce citesc! Adelaide căscă, iar Arthur porni căldura, încadrându-se pe șoseaua pustie.

     — Atunci am să îi spun eu o poveste în seara asta! Arthur zâmbi, aproape părintește, iar Adelaide aprobă, lăsându-și capul să cadă pe tetieră.

      Totul se schimbase. 

      Habar n-avea dacă în bine sau un rău, dar un lucru era cert, nimic nu mai fusese la fel, după plecarea lui.

      Normalitatea cu care ea era obișnuită dispăruse în van, și se întreba dacă el se mai gândea la ea.

      Dacă își mai aducea aminte cum, împreună, au învățat să trăiască.

      Și o parte din ea, și-ar mai dori să-l mai strângă în brațe măcar o dată, dar o alta, cea rațională, îi reamintea că, dacă el s-ar întoarce, chiar și pentru o zi, iadul se va dezlănțui, căci acum ea era cea care avea secrete.

      Acum ea, era cea trebuie să își ascundă o parte din viață de el.  

Va prezint volumul doi din Prințul dispărut!