Îngerii Negrii

Capitolul 10 §

Era trecut de ora zece când telefonul a vibrat pe măsuţa din bucătărie.Tata nu se întorsese acasă,aşa că am preluat eu apelul său.Vocea celui de la celălalt capăt al firului mi-a făcut stomacul şi inima să se strângă.
Unchiul meu,fratele mamei,decedase în urmă cu câteva ore.Nu eram atât de apropiată de el încât să-l plâng,dar moartea unei persoane tot mă sensibiliza.
Sora mea dormea la una dintre prietenele ei aşa că puteam merge la morgă pentru a identifica corpul şi alte chestiuni pentru care eram prea mică.Drumul cu autobuzul de acasă la spital a fost precum o melodie pe repeat.Întotdeauna acelaşi peisaj fără culoare,aceleaşi feţe triste,aceiaşi oameni dependenţi de oameni.

Medicul legist aproape că nu m-a lăsat să intru,văzându-mi statura minionă şi chipul inocent.În definitiv,nici eu nu aş lăsa un copil de cincisprezece ani într-o cameră plină cu cadavre.
Cu voia lui sau nu,am intrat în camera întunecată,îmbibată în mirosul specific spitalelor.Trupul inert al unchiului meu zăcea pe o masă din metal,acoperit de un cearceaf alb.Chipul alb îi era atât de liniştit.Era mult mai diferit decât atunci cãnd era în viaţă.Cuta de pe frunte şi expresia încordată erau singurele lucruri pe care le purta permanent.
În reveria mea,nu observasem că o a doua persoană se afla în cameră.Eram gata să îmi cer scuze,dar dădusem de o pereche de ochi întunecaţi ce mă priveau curioşi,în loc de ochii bătuţi de vreme ai medicului legist.

-El e ? vocea băiatului, nu cu mult mai mare decât mine,s-a auzit ca un ecou în cameră.

-Îl cunoşteai pe unchiul meu ? întrebarea mea a venit imediat.

-Era unchiul tău ? şocul se citea pe chipul lui.

-Şti cine l-a omorât ?

-Tu şti cine l-a omorât ?

Perfect.Se pare că noi putem comunica doar prin întrebări.

A zâmbit.Cu toţi dinţii.Cu suflet.

-Îmi place felul în care comunicăm ?

Ironiza toată situaţia sau făcea mişto de mine.

-Nu ştiu,îţi place ?

-Cred că sun...

-Jace,ţi-am spus că minorii nu au voie aici.

Medicul legist,care aparent îi ştia şi numele ,a intrat fulgerător pe uşă,lăsând acea frază să dispară.

-Şi ea e aici.

Jace,aşa cum l-a numit medicul,şi-a îndreptat săgeţile spre mine.

-Serena,ţi-am spus că nu ai voie aici.

Uau.Medicul îmi ştia numele ?

-Umm...

Cuvintele mi se blocaseră în gât.Nu eram cea mai vorbăreaţă sau tupeistă persoană.

-Am intrat amândoi în acelaşi timp şi tot amândoi o să plecăm,a replicat Jace ,înconjurându-şi braţul de umerii mei,conducându-mă afară din morgă.

Greutatea braţului său mi-a eliberat umerii,lăsându-mă puţin dezamăgită.Nu primeam prea multă atenţie de la băieţi şi când o făceam,mă confundau cu altă persoană.

-Cred că merit o recompensă pentru că ţi-am salvat fundul,aerul său de băiat rău mă făcea să râd.

-Un mulţumesc le rezolvă pe toate,am dat să plec ,dar mâna sa s-a opintit în braţul meu.

-Sunt destul de greu de mulţumit.

Dar era de ajuns.Erau de ajuns acele cuvinte.Erau de ajuns toate acele lucruri mici.Zâmbetul lui era de ajuns.Nu îmi dădusem seama atunci,şi nici după un timp,dar el era de ajuns.

Prin tot ceea ce făcuse ca să ajungă la mine.Prin susţinerea pe care mi-o oferise atunci când tatăl meu murise.Un simplu străin,ajunsese,din întâmplare să-mi fie singurul lucru de care aveam nevoie.Aşa începusem noi,într-o morgă.De aici aveam să începem o viaţă cu infinit finit.

V-aţi prins ?
Nu ?
Bine.