Îngerii Negrii

Capitolul 19

  MARY

Stăteam sprijinită de tăblia patului,singură,într-o cameră întunecată a unui spital.Îmi puneam în ordine gândurile şi îmi treceam buricele degetelor peste rănile pe care le purtam atât pe corp cât şi pe suflet.

Uşa s-a deschis încet,Serena arătându-se de după ea.Mi-a zâmbit strâmb ,iar eu m-am  întors precum un copil spre fereastra de lângă pat.Nu o puteam privi în ochi după tot ceea ce s-a întãmplat.După tot ce am crezut că i s-a întâmplat.

-Ştiu că totul e bulversant şi incorigibil,dar...

Am oprit-o trăgând aer în piept.

-Nici să nu te gândeşti să vii cu vreo scuză patetică.Aproape doi ani.Au trecut aproape doi nenorociţi de ani,iar tu crezi că poţi veni aici,cu un copil de mână,spunându-mi că totul a fost o înscenare.

-Nici nu m-ai lăsat să-ţi explic,Mary.Îmi pare atât de rău.

Vedeam regretul pe chipul ei,dar eu nu mai eram aceeaşi Mary de şaisprezece ani cu benzi desenate şi inimioare la sfârşitul caietului de matematică.

-Şi mie.Îmi pare rău că timp de doi ani ,în fiecare secundă a vieţii mele,mă gândeam la voi.La modul cum carnea voastră ardea în braţele focului precum un pui de ţestoasă în ghearele unui şoim.Mă gândeam la acel suflet nenăscut care nu a apucat să simtă aerul greu al unui oraş aglomerat.

Mă ardea gâtul.Cuvintele mi se blocaseră în piept şi tot ceea ce puteam să fac era să trag aer în piept şi să mă calmez.

-Dacă nu ar fi fost nenorocita aia de noapte,nu am mai fi astăzi aici.

Vorbea de noaptea în care eu mă întorceam de la bibliotecă,iar ei mă înconjuraseră şi implicit,atacaseră.

Privirea ei a stăruit câteva clipe pe mine,aşteptând parcă să spun ceva.Priveam în continuare pe geam,citind pe un panou publicitar.

S-a ridicat şi a trântit uşa în urma ei.Atunci nu am mai rezistat şi tipic vechei Mary,am izbucnit în plãns.

JEREMY

Îl priveam pe Jace de parcă ar fi fost o fantomă.După trei zile,tot nu pot să-mi revin din şocul care mi-a marcat prezentul.El,prietenul meu cel mai bun,pe care-l credeam mort de aproape doi ani,stă în faţa mea,ţinându-şi în poală odrasla de nouă luni.

-Încă nu mi-ai spus ce s-a întâmplat în acea noapte,l-am chiestionat privindu-i fata ce îl privea fermecată.

Şi-a mutat privirea asupra mea.Faţa sa era schimbată.Era mai matură ,mai luminoasă şi mai plină de viaţă.

-Totul s-a întâmplat mult prea repede.Am luat-o pe Serena imediat cum am aflat că depozitul va exploda şi înainte de a ieşi prin trapa acestuia,unul dintre oamenii lui Evans ne-a prins din urmă.El a fost singurul care a scăpat,promiţându-ne că ne va fi de ajutor dacă vom merge împreună cu el.Înainte să realizăm,eram drogaţi pe bancheta din spate a SUV-ului său.Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că m-am trezit într-un sanatoriu.Serena era de negăsit,iar eu îmi pierdeam cu adevărat minţile.Reuşisem să scap de acolo,iar când am fost pe cont propriu,realizasem că nu mai eram în New Orleans.Ulterior aflasem că sunt de ceva timp în Ucraina,iar Serena era într-un program de reabilitare.Ne văzusem după aproape un an în care ea deja născuse şi eu pierdusem şase luni din sarcină şi patru luni din viaţa fiicei mele...

Înainte să-mi pot continua fraza,uşa s-a trântit puternic.Din spatele acesteia a apărut Mary.Mai palida şi mai schimbată ca niciodată.

-Ori îmi vei spune ce se află în ultimul seif şi de ce am fost eu cea care a trebuit să se sacrifice pentru toate celelalte,ori mă voi duce chiar acum la poliţie şi vă voi turna pe fiecare în parte.

Nici nu realizasem că era îmbracată într-o rochie de spital până când Serena a apărut în spatele ei,respirând greu,semn că a încercat să o oprească.