Capitolul 20 §

33 0 0
                                    

  Mergeam cu paşi repezi încercând să nu alunec pe stratul gros de gheaţă ce se depusese pe asfalt.Încercam să-mi ţin copilul cât mai în siguranţă,dar îmi era îndeajuns de greu cu un întreg centru pe urmele mele.
Intrasem într-un gang slab luminat ce dădea în curtea unui spital.Culoarul plin cu bătrânii morocănoşi mă făcea są-mi fie şi mai greu.Ajunsesem cu greu la recepţia acestuia,unde,o femeie trecută de patruzeci de ani m-a privit dezgustată.

— Îmi pare rău,drăguţa,aici nu este căminul pentru oamenii străzi.Două străzi mai sus pe Ülker Hoden.

Rămăsesem cu gura căscată.Nu eram îmbrăcată ponosit.Uniforma centrului era neutră şi destul de lejeră.
Am vrut să băigui ceva,dar aveam gâtul uscat,iar micul ghemotoc din braţele mele începuse să plângă.

— V-aş ruga să plecaţi înainte...

— Serena!

Nu era o întrebare.Era numele meu,strigat de o voce care,fără să ştiu a cui aparţine,mi-a făcut stomacul să se strângă.Pământul îmi fugise de sub picioare când dădusem cu ochii de cel căruia îi datorez întreaga mea viaţă.Cel pe care îl iubesc încât mă doare chiar şi atunci când mă gândesc.
Jace,pe care nu-l mai văzusem de aproape un an,mă privea de parcă aş fi un vis.
Dacă el e un vis,e cel mai frumos vis pe care l-am avut.

Îngerii NegriiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum