Îngerii Negrii

Capitolul 11

Camera devenea ,mai mult sau mai puțin,sufocantă. Timp de două săptămâni am încercat să rezolv puzzel-ul format din cinci stele zimțate. Mi-am neglijat și școala până Aleya a aflat unde sunt și practic a trecut peste orice pentru a ajunge la mine. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu 4 luni că voi sta în casa celor mai temuți criminali, i-aș fi râs în față.

-Nu pot să cred că încă faci asta după tot ce ți-au făcut...

Motivul pentru care sora mea știe de Îngerii Negrii ar trebui să fie plauzibil, nu? E sora mea și ar trebui să știe tot.

-Se întâmplă să fie  și oameni buni în această lume, i-am răspuns terminându-mi desenul.

-Nu-i periculos?

M-a întrebat când mi-a văzut lamelele de pe masă.

-Ar trebui să deschidă afurisitul de seif, am spus, trecându-mi lamela, din greșeală ,peste deget.

Sângele a căzut pe centrul stelei, făcând-o să se ridice. O lamelă în formă de stea a ieșit la suprafață, lăsând în urmă gol. Am înșfăcat-o cât de repede am putut și am pus-o în lumină.

-Acum totul are sens, stelele trebuie umplute cu sânge uman.

-Sau doar o picătură.

-Asta le-ar face să se deschidă, nu și trapa.

Liniștea frustrantă și incomodă pusese stăpânire pe toată tulburarea ce fusese cu câteva minute în urmă.

-Ok, o fac eu, sora mea voia să se sacrifice pentru mine.

-Nu, e problema mea.

-Ești prea emotivă.Dă-mi steaua.

Cu ezitarea mea au venit și gândurile. Nu are ce să se întâmple de la o mică tăietură, nu? Aleya mi-a smuls steaua din mână așezându-se lângă trapă. Cu colțul lateral și-a crestat pielea de la încheietură. Credeam că va fi puțin sânge, dar lamela aceea nu părea a fi una normală. Țipătul Aleyei  nu putea fi ignorat. Am îngenuncheat lângă ea , prinzându-i încheietura.

-Aleya, oprește-te!

-Nu acum, parcă intrată într-o transă m-a împins continuând să umple stelele cu sânge.

O priveam cu disperare cum pielea din jurul rănii devenise galbenă, iar ea arăta precum un mort-viu.

-Gata, Aleya!

Am împins-o departe de trapă, aceasta căzând inconștientă. Simțeam ca aerul din cameră e inexistent. Trupul Aleyei zăcea rece la pământ, iar eu o imploram să se trezească. Eram exact precum un copil plângând după jucăriile sale. Fără apărare, vulnerabilă, fără scăpare. Sângele continua să curgă precum un izvor, iar singurul lucru pe care eram în stare să-l fac era să tremur și să plâng, îmbibată în sângele surorii mele. Nu mai era nimic de făcut. Sora mea era moartă, iar singura mea speranță rămăsese trapa care s-a deschis la fel de zgomotos ca prima. Plină de sânge, cu tot corpul tremurând, m-am apropiat de seiful cu numărul doi. Jumătate din acesta era plin cu bani, iar cealaltă jumătate era plină cu haine asemănătoare cu cele pe care le Jace și Serena le purtau.

Am început să plâng, aruncând banii prin tot subsolul. Am omorât-o pe sora mea pentru niște amărâți.

Simțeam cum inima mi se oprise pentru o secundă când am simțit o mână rece pe umărul meu.

-O să fie bine, o voce cunoscută m-a făcut să mă întorc.

Era Jeremy.

Mă privea compătimitor, de parcă era vina lui, iar Selena care era în spatele lui, a venit în fața mea, îmbrățișându-mă strâns.

Nu știam cum de erau aici, dar cred că ei erau tot ce-mi mai rămăsese, chiar dacă nu avusesem niciodată o conversație mai lungă de două minute cu ei.

Jace, Serena și Aleya erau morți.

Toți din cauza mea.