✓ Pact cu diavolul

Capitolul 20

*Din perspectiva autoarei*

"-Vin imediat, mă duc să mă plimb puțin." Le spune blondul și pleacă prin pădure.

Era așa liniște, doar sunetul frunzelor trosnind sub tălpile sale îl trăgea din gândurile lui sinistre. O mulțime de întrebări i se derulau în minte, la care nu găsea nici un răspuns.

Vinovăție, tristețe, ură.

Sentimentele care îl îndreptau spre nebunie.

Nu știa unde se duce, ci doar că vrea să plece cât mai departe de el. Și-a pus mâna dreaptă pe trunchiul unui copac, această acțiune aducându-i amintiri dureroase.

"-Alexander!"

Se întoarce atât de repede, aproape căzând, dar își revine și privește buimac împrejurimile. Nimic... Își sprijină fruntea de brațul pus pe copac. Lacrimi încep să îi curgă pe obrajii săi palizi și își pune cealaltă mână în locul inimii, simțind-o bătând așa tare, aproape ieșindu-i din piept.

Își închide ochii și strânge materialul cămășii atât de tare încât îl putea rupe ușor. Apoi își ridică mâna mai sus și trasează marginea epoletului. Apoi, cu un mârâit nervos, l-a apucat și a aruncat capa departe de el. A căzut în genunchi, țipând cât îl țineau plămânii. Un țipăt plin de furie.

Dar nu era nervos pe nimic altceva decât pe el însuși.

Și după ce s-a calmat, un chicot ironic i-a scăpat printre buze, privind materialul aruncat de culoare neagră.

"-O capă de rege, slujitori, castele și bogăție..." Murmură, " nu am nevoie de nimic din aceste lucruri..." Își pune fața în mâini, plângând silențios. "Am nevoie doar de Mikaela."

"-Alexander!"

Aceeași voce s-a făcut auzită, s-a întors din nou, dar nu a văzut nimic. Vinovăția îl apăsa pe umeri, trântindu-l la pământ. S-a lăsat manipulat de un nenorocit și a făcut cea mai mare greșeală posibilă.

Acum doar privea în gol spre locul unde credea că a auzit vocea, parcă așteptând ca o fată să își faca apariția, îmbrăcată în rochia ei albă și să-l scoată din acest iad cu zâmbetul ei angelic.

Dar degeaba, pentru că el a îndepărtat-o. Și-a făcut-o cu mâna lui și acum trebuie să accepte consecințele și să se târască tot drumul până la tron.

Tronul, oare un scaun făcut din aur și cristale îl va putea face fericit?

Poate un nenorocit de material făcut din catifea să-i încălzească trupul și să-i mențină această căldura pe timpul nopților reci?

Răspunsul este 'nu'.

Este imposibil ca aceste lucruri fără valoare să-i aducă adevărata fericire.

"-Alexander, te blestem pentru ziua în care m-ai făcut să sufăr."

"-Te urăsc."

Îi aude vocea iubirii sale, șoptindu-i în ureche, cu un ton veninos și plin de ură.

Și acum, tot ce mai are de făcut este să reziste acestor gânduri și să strângă și mai mult în mâini, singura părticică de umanitate care i-a rămas în corp.

*Din perspectiva Mikaelei*

'-Voi fi cu tine de la amurg până în zori.' Mi-a spus.

Mi-am privit reflexia din oglinda aburită. Ochii mei nu exprimau absolut nimic, acea sclipire pe care am avut-o acum puțin timp, dispărută pentru totdeauna. Sub acești ochi triști și-au făcut apariția cearcăne furioase, iar buzele îmi erau uscate. Pielea mea este mai palidă decât de obicei, părul ciufulit și nedescurcat.
Am dat drumul prosopului care era înfășurat în jurul meu și mi-am privit corpul.
Slăbisem considerabil și vizibil, mâinile mele erau subțiri, picioarele mele la fel și mă simțeam rău.
Nu mai mâncasem de la marele incident și mă simțeam foarte slăbită.
Am mârâit și mi-am încleștat pumnul, lovind oglinda cu toată puterea mea. Cioburi mi-au înjunghiat pielea sensibilă a palmei, lăsând o rană adâncă și altele puțin mai mici.
Mi-am privit mâna.