I love you

Capitolul 31

Ma ridic din pat vrând sa merg direct la geam sa inspir aerul proaspăt și liniștitor dar mă împiedic de ceva și cad făcând ca o carte grea pe un raft sa îmi cada pe picioare. O deschid văzând ca este defapt un album de poze, prima poza fiind una cu mine și cu Gaston.

Lacrimile îmi cad iar pe obraji făcând ca șirul amintirilor noastre sa îmi treacă prin fata ochilor. Fiecare moment împreună a contat, acum e prea târziu sa îl vreau înapoi. E cu alta, se simte bine, își face prieteni noi. Mă duc să îmi fac o cafea, poate aroma acesteia o sa ma scape de gândurile mele.

Deschid ușa vrând sa cobor în living dar în momentul când sa pun piciorul pe prima treapta o aud pe Ludmila. Mă aplec puțin peste balustrada pentru a vedea cu cine se cearta, însă o văd vorbind cu Gaston pe Skype.

--- Acum merg la ea, auzi dar ce vrei sa ii zic?---spune ea mangaindu-si parul

Mă dau înapoi și intru în camera închizând ușa cat sa nu fie auzit zgomotul. Mă încalț repede cu o pereche de adidași și iau un hanorac ieșind pe geamul de la baie, nu vreau sa vorbesc cu el, deja ma doare ca e cu fata aia acum vrea sa îmi și explice? Pășesc cu grija pe marginea de acoperiș ținându-ma de pervaz. Sar pe garaj ca mai apoi sa cobor pe scara ce era sprijinita de acesta.

O sa dau o tura prin parc pentru a ma liniștii pe deplin. Mereu exista un motiv care sa ma tulbure, sa ma forțeze sa par normala când ma simt rău. Sunt sigura ca și după aceasta despărțire nu o sa mai existe și un "altul" pentru mine, o sa rămân singura stand împreună cu pisica pe care nu o am privind pe geam cum cuplurile au momente romantice iar eu o sa arunc cu bomboane tari după ei strigand sa lase prostiile și sa pună burta pe carte ca asta e viitorul.

Asa făcea o bătrână din capătul cartierului când ne vedea pe mine și pe Matteo venind de la școală, ce vremuri demult apuse. Alerg pe strada lăsând ca vântul sa îmi treacă prin par făcându-l sa fluture. Telefonul începe sa sune, Matteo, îl las pe silențios apoi îl îndes înapoi în buzunarul hanoracului continund sa alerg pana ajung într-o intersecție.

Mă așez pe o banca din aproprierea unui restaurant din coltul străzii aprinzând o țigară. Mă pun picior peste picior trăgând gluga hanoracului peste cap. Privesc strada goala,absolut nimeni. O mașină vine cu viteza din partea opusa ocolind o alta masina ce ii taiase calea. Masina derapează și se izbește de un stâlp văzând cum parbrizul este spulberat.

Scot telefonul trecând peste cele treizeci și cinci de apeluri pierdute de la Matteo, apelând direct la mălaiul de urgenta chemând o ambulanta la locul unde ma aflam reținând numărul de înmatriculare a mașinii ce a provocat accidentul. Mai multe persoane s-au strâns la locul accidentului în momentul când a venit ambulanta, politia și descarcerarea.

Cad în genunchi tipand în momentul în care vad plăcută de înmatriculare ce o aveam masina și mai ales cine era la volan. Matteo, a plecat sa mă caute iar acel idiot i-a tăiat calea. Cei de la descarcerare îl scot pe Matteo cu greu din fiarele ce ii ranisera trupul. Fata sa era plina de sânge la fel ca și restul corpului. Îl așează pe targa urcandu-l în ambulanta. Mă rog de cadrele medicale sa îmi permită și-a vin cu ei la spital pentru ca îl cunosc, pentru ca nu poate sa meargă singur fără ca cineva sa vina cu el. Îmi dau voie, mă așez aproape de el luându-i mana în a mea începând sa plâng iar.

Mă uit la asistenții medicali ce încercau sa îl resusciteze dar el nu dădea niciun semn, simțeam ca nu are cum sa piardă lupta asta, vrea sa se trezească sau cel puțin incearca. E numai vina mea, dacă nu fugeam, dacă ii răspundeam la telefon acum eram bine acasă la mine în camera sau in living vizionând un film, bazându-ne cu popcorn.

Ușile ambulantei se deschid aceștia coborând targa și ajunandu-ma sa cobor și eu. Sunt obligata sa iau loc pe unul din scaunele de așteptare privind pereții albi așteptând sa aflu ceva despre starea lui Matteo.

Deschid telefonul și îl apelez pe Nico începând sa îi povestesc printre suspine toată întâmplare spunându-i spitalul la care sa vina. Mă întind pe scaune punandu-mi mana pe abdomen așteptând ca ceilalți sa apară. Doctorii tot intra și ies din salonul în care se afla Matteo, ceva nu e ok. Se vede ca sunt agitați și stresați, li se vede fata.

--- Iris!---ma ridic văzându-i pe Nico și pe ceilalți venind

--- Iris tu ești bine?---ma întreabă Pedro pe un ton protector

--- Eu sunt bine, doar ca Matteo nu.---imi îndrept privirea spre usa salonului

--- Totul o sa fie bine, ok? Matteo o sa fie bine, o sa vezi.---Nico mă mângâie pe spate privindu-mă trist

--- E doar vina mea! Dacă nu fugeam el nu făcea accidentul!---,a trântesc pe un scaun începând sa plâng

--- Prinss, nu e vina ta. Sunt sigura ca Matteo o sa se facă bine și poate atunci o sa fiți iar împreună.---o lacrima i se prelinge pe obraz în momentul în care a terminat propoziția

--- Ăham, rudele sau prietenii domnului Matteo Balsano?---doctorul își drege glasul

--- Noi!---ne ridicam în picioare

--- Am făcut tot ce am putut dar pacientul este momentan în coma, nu știm încă momentul în care se va trezi dar se afla într-o stare destul de grava. Totul a decurs cum trebuie însă suntem siguri de o posibila paralizie temporara.---tot cerul mi s-a prăbușit în cap, dacă Matteo nu își revine? Nu pot trai fără sa îl știu bine, chiar dacă mi-a frânt inima acum un an tot țin la el