Hemoragie...

Sentimentele unui cadavru

   - Bine, ai 5 secunde să îmi spui ce ai făcut de ai lipsit de la oră, îmi spuse Erik aplecându-se asupra mea. Fusesem atât de invizibilă, încât nimeni nu a observat ciudata mea dispariţie. Uşurată am ascuns Piatra sub bluză.

    - Am chiulit. Dar tu voiai să îmi zici ceva.

    -Da. Este posibil ca în curând să te întălneşti cu Itshar.

    - Ceeeeee ?!? Noooo....

    - O, ba da. Şi te rog să mă anunţi dacă  se întâmplă.

     - Ok, am prins ideea.

     - Hai la bibliotecă. Am văzut ceva interesant.

     Zău că, nu am mai văzut niciodată o bibliotecă atât de plină de persoane.

    - Vin imediat. Vreau să văd ceva, spuse Erik.

    Patinând printre rafturi, mă lovesc la un moment dat de o fată care ducea un teanc de cărţi.

    - Oh scuze, spun eu încercând să o ajut să strângă cărţile.

    - Nu-i nimic, şi eu am fost cam neîndemânatică. Eu sunt Catrina.

     - Eu sunt Selena.

     - Şi ce îţi poartă ciocolata picioarele, ventilaţia interioară părul, diamantele ochii, de îi bântui pe tocilari ???

    Am izbucnit amândouă în râs. Aha, deci îi plăceau poeziile.

    - Păi...

   Erik vine la mine zâmbindu-mi.

   - Văd că ai cunoscut-o pe Catrina, colega ta de bancă.

    Colegă de bancă ????

   - Ah, da, am cunoscut-o.

   Ieşind din bibliotecă, am observat că Erik era mai agitat ca oricând.

   - Vino cu mine, spuse el.

   - Dar asta ar însemna să chiulim !

   - Of, doar o dată, de parcă nu ai mai chiulit tu.

   Plauzibil.

   - Bine, doar o dată.

  Ieşind din curte, l-am urmat până am ajuns în inima ciudatelor păduri care înconjurau oraşul.

   - Îmi place să vin aici, spuse Erik. Când mulţimea mă presează, mă retrag aici.

   - Şi de ce ai vrut să vin cu tine ?

   - Fiindcă vreau să stăm aici împreună.

   Aşezându-mă lângă el la rădăcina unui stejar, priveam cerul înstelat. Priveam Luna. Luna.

   - Iubesc luna, spun cu voce şoptită.

   - Şi eu, spune Erik gânditor.

   Mă simţeam atât de bine lângă el ! Ca şi cum aş fi găsit în sfârşit o persoană care mă înţelege, care mă acceptă, care ţine la mine. Erik mă înconjoară cu braţele, îndemnându-mă să îmi pun capul în curbura gâtului său. Aş fi stat aşa o veşnicie.

    Nu. Ce se întâmpla cu mine ? Eu, cea forever alone, ce făceam ?!? Nu, nu...

   Am încercat să plec, dar Erik mă ţinea în strâns în îmbrăţişare. Până la urmă, de ce aş fi vrut să plec ?!?

   Luna părea să strălucească mai tare, parcă era fericită. Eu, pentru prima dată, de 2 ani de când cu mutarea, eram în sfârşit fericită. Fericită că ce ? Nici eu nu ştiu.

   - Zâmbeşte şi mori...

  Se întâmplă ceea ce mă aşteptam. Peste câteva secunde, Erik, îşi lipi buzele de ale mele, lăsându-mă într-o confuzie totală.