Hemoragie...

Nu am scăpat

Cu greu deschid ochii. În faţa mea era un câine care mă privea cu interes. Unde mă aflu ?

La chemarea cuiva, câinele plecă. Mă ridic, încercând să văd unde mă aflu. Eram pe o stradă, întinsă pe un trotuar. Bine, eram aproximativ pe lângă el. Era plină zi, şi, era din nou vară, aşa cum ar trebui să fie. Arunc o privire urâtă la mulţimea care trecea pe trotuar. Serios ? Atât de idiot să fii, încât să nu vezi o tipă leşinată care parcă ar avea nevoie de ajutor ?

Mă ridic şi mă scutur de praf. După câteva secunde de nedumerire, o iau la fugă către casa Esterei.

După minute bune de alergat, mă opresc, gâfâind. Îmi ridic privirea, şi, un zâmbet îmi lumină faţa. Casa Esterei se afla în faţa mea, camuflându-se în peisajul urban. Nu pot să cred ! A mers !

Încerc să deschid uşa, dar era încuiată. Şi, din păcate, uşa asta nu putea fi spartă cu piciorul.

Dar aşa ceva nu mă poate opri. Mă caţăr pe crengile copacului, şi intru pe terasă. Deschid uşile, şi intru în camera mea. Ies, începând să o caut pe Estera. Dar era de negăsit. Casa era complet pustie.

M-am întors dezamăgită în dormitorul meu. Mă simţeam mult prea agitată, aveam nevoie de un moment de linişte. Scot din geantă caietul, caietul pe care l-am găsit atunci când aveam amnezie, sub patul ăsta, şi în care am scris ceea ce simţeam în acel moment. Îl deschid de la început, şi am surpriza de a vedea alte însemne pe prima pagină. Atunci când l-am luat, nu m-am uitat să văd dacă e ceva scris pe el. Abia acum observ. Încep să citesc :

«E oribil. Nu cred. E imposibil. Şi totuşi e cât se poate de adevărat. Adevărat că ce ? Că sunt un monstru ? Asta o ştiam dinainte. Adevărat că se întâmplă lucruri macabre ? Foarte adevărat»

M-am oprit, speriată. Simţeam că trăiam un deja-vu, mi se părea cunoscut acel paragraf. Nu am dat importanţă, am dat pagina, şi am continuat să citesc :

«Nu este chiar atât de rău. Oricum simt că totul se va termina. Estera probabil mă va învăţa cum să îmi controlez aptitudinile astea, deşi mi-ar plăcea să cunosc şi alţii ca mine, creatură obsedată de sânge-lup-vrăjitoare-fiică a lunii.

Este cam imposibil.»
Clar, ceva nu era în regulă, Ar fi trebuit să ştiu de toate astea, dar nu îmi amintesc nimic.

« Nu ştiu de ce dau aşa mare importanţă lucrurilor. Nimănui nu-i pasă, şi nimănui nu-i va păsa, până la urmă. »
Nu. Nu, nu, nu, nu, nu e bine. Mai mult ca sigur, eu am scris aici, înainte de ammezie. De ce nu îmi amintesc nimic ? Oare....încă mai am amnezie ?