Hemoragie...

Groaza amneziei

               ~In poza este Catrina--------->    

 Deschid ochii înlăcrimaţi din cauza luminii care îi inunda. Unde mă aflu ? Trec în revistă camera şi tot ceea ce mă înconjura. Stau întinsă pe un pat moale şi pufos,mov. Pe pereţi violet sunt pictate o fată şi un lup. Camera avea şi o terasă. Uşa glisantă a terasei era deschisă, iar în balansoar stătea o fată care privea luna. Avea părul şaten, lung, prins într-o coadă de cal. Purta o rochie albă. Părea nervoasă.

  M-am ridicat din pat, îndreptându-mă către terasă. M-am aşezat lângă ea.

     - Îmi poţi spune te rog, unde mă aflu ? Hei, eşti bine ? o întreb.

     Automat, fata întoarse capul spre mine, eu reuşind să îi văd ochii verzi. În următoarea secundă, m-am trezit strânsă într-o îmbrăţişare călduroasă.

    - Selena ! Eşti în viaţă !

  Ce vrea să spună ?

Într-un final,mi-a dat drumul din îmbrăţişare. Privirea mea era confuză. Cine este ea ?

    Când îmi văzu reacţia, împietri.

   - Oh, nu...., îngână.

O femeie încordată intră brusc în cameră. Stai umpic, aia e scorpia de profa de istorie !

  - Ce s-a întâmplat, Catrina ?

  - Nu îşi mai aminteşte nimic, suspină  fata al cărei nume, am aflat, este Catrina.

  -Cum ?

    Profa mă privi speriată.

  - Îmi puteţi spune şi mie ce se întâmplă ? mă fac auzită.

   Nimeni nu mă băgă în seamă, în schimb, profa murmură nişte cuvinte într-o limbă necunoscută. Un fulger negru ţâşni dinspre profă, lovindu-mă în piept. Am fost cuprinsă de nişte fiori de durere. Cum a făcut aia ?!

    Derutată profa mă privi timp de câteva secunde, parcă aşteptând să se întâmple ceva. Apoi, spuse alte cuvinte şi am simţit cum un ciocan mă loveşte în cap, iar acesta zbârnâi, făcându-mi urechile să zbârnâie.

Ce naiba vor să-mi facă nebunele astea ?

   După alte încercări eşuate de a mă "vindeca", profa se dădu bătută, spunând :

   - Nu putem decât să aşteptăm.

                   ~~~

   

  Cad leşinată în pat. De când m-am trezit, cele două nebune fac tot felul de experimente pe mine pentru a mă vindeca de amnezie. Mi-am dat seama că astea nu-s normale. Parcă sunt cobaiul lor de laborator. De trei zile, de TREI zile sunt torturată în halul ăsta. Ce Doamne, am făcut să merit asta ?

     Îmi cautam ca o turbată telefonul, când mi-am amintit că era sub pat.

    Cu mâna umblând sub pat, la un moment dat dau de o carte. O carte. O scot de sub pat, analizând-o. Un caiet ciudat, super-prăfuit. Numai bun ca jurnal pentru ceea ce simt eu acum.

     Să ai amnezie este oribil. Iar în cazul meu, tortura este amplificată. Singurul lucru pe care mi-l amintesc e că eram în cimitir, mă uitam la Lună şi vorbeam cu ea,veniseră zorii şi trebuia să plec la şcoală, dar voiam să chiulesc, mă plimbam printr-un cartier, iar deodată am întâlnit-o pe profa de istorie şi apoi....nu îmi mai amintesc nimic.Simt că abia m-am născut, într-o lume total diferită, iar lumea se aşteaptă să înţeleg totul. Dacă întradevăr am amnezie, iar tot ceea ce s-a întâmplat înainte m-a adus la asta, înseamnă că am avut o viaţă palpitantă. În sinea mea, o invidiez pe "cealaltă" Selena. Înseamnă că viaţa mi se schimbase radical. Sunt destul de deşteaptă ca să îmi dau seama că cele două retardate au puteri paranormale, iar Luna, se pare, are o semnificaţie importantă pentru ele. Chiar am început să ţin la cele două, căci se pare că am întâlnit persoanele care mă înţeleg cu adevărat. Dar trebuie să plec acasă....

  Am închis jurnalul. Era miezul nopţii, oportunitatea de a pleca. Am pus jurnalul într-o geantă, şi am sărit de pe terasă.

     Am început să fug cu toată viteza înspre bloc. Într-un final, am ajuns. Am intrat şi am urcat grăbită scările către apartament. Ciudat, uşa era deschisă. Am intrat, şi un val de tuse m-a apucat. Se vede că nimeni n-a mai fost pe aici de mult timp.

     - Mama ? Sunt acasă !

Nimeni nu îmi răspunde.

   Într-un final, ies din casă. Nu mai înţeleg nimic.

   Încep să mă plimb gânditoare prin bloc, când mă trezesc la uşa subsolului. Deschid temătoare uşa, aruncând priviri înfricoşate la scara întunecată. Aprind o lumânare, şi închid uşa în urma mea. Totul e super-prăfuit şi vechi aici.... la un moment dat mă împiedic de ceva. Pipăi cu piciorul forma ciudată, încercând să îmi dau seama ce reprezintă. La un moment dat, vârful pantofului meu intră într-o fantă mică în care se afla o chestie gelatinoasă. Scârbită, îmi dau piciorul la o parte şi îndrept lumina către obiect. Dar când îl desluşesc, lumânarea îmi scăpă din mână.

         Era capul mamei mele. Iar vârful pantofului era afundat în fanta ochiului stâng.

    O serie de sentimente mă cuprinseră. Frica, confuzia, tristeţea, groaza, erau de nedescris. Mă simţeam singură, părăsită, uitată de toţi. Doar eu şi capul mamei.