Hemoragie...

Adoptată...de cine nu mă aşteptam

     Era prea mult pentru mine. Trebuia să fac ceva. Dar ce ? Ca să mai treacă timpul, am hotărât să scriu un jurnal. Ceea ce s-a dovedit a fi şi mai chinuitor.

   "E oribil. Nu cred. E imposibil. Şi totuşi e cât se poate de adevărat. Adevărat că ce ? Că sunt un monstru ? Asta o ştiam dinainte. Adevărat că se întâmplă lucruri macabre ? Foarte adevărat"

      M-am oprit. Mi se părea că visez. Pe paginile jurnalului au apărut încet cuvintele spuse de profa de istorie. Da ! " Shÿm swõll seléna "

     Am închis repede jurnalul. Abia mai puteam respira. Se auzi o bătaie în uşa casei. Să deschid ? În nici un caz.

    De unde până unde ?

    Cu o mână tremurândă învârteam cheia în broască. Am deschis uşa.

    Cine se afla în faţa mea ?(tobele, vă rog )......

      Profa de istorie !

    Da. Profa de istorie stătea şi zâmbea cu cel mai simpatic zâmbet de care era în stare.

      - Ce mai faci, Selena ? Vai, dar ce tare ai slăbit ! spuse ea cu îngrijorare.

  - Tu..., eu..., ce cauţi aici !? întreb eu.

   - Îmi cer scuze dacă te-am speriat. Voiam să te iau de aici.

  - Ce vrei să spui ?

  - Te voi adopta Selena. Dacă mai stai mult aici ai să te prăpădeşti ! Uită-te la tine ! Abia te mai ţi pe picioare.

   - Deci e pe bune ? întreb eu complet confuză.

   - Da Selena, e pe bune. Nu te pot lăsa aici. Fă-ţi bagajul, îmbracă-te, şi hai să mergem.

     Fâstâcită, am făcut ceea ce spunea : m-am dus în camera mea, mi-am luat geanta de voiaj, mi-am luat lucrurile, hainele şi m-am întors către uşă.

     - Vino, maşina ne aşteaptă.

     Când am coborât, în faţa clădirii se afla o limuzină neagră, parcată în spatele altei maşini negre.

     Urcându-ne în prima limuzină, am aruncat o ultimă privire casei mele.