Ugly, but not

*0.5*

   
Mă uitam la el cu ochii în lacrimi cum își făcea datoria. Dacă eu mă răneam, el trebuia să se ocupe de asta, doar era responsabil. Îl uram, nu aveam nevoie nici de el, nici de plasturele jalnic pe care mi-l puse pe genunchi pentru am-i alina durerea. Nu se priceapea...

—L-ai pus strâmb! Îl informez eu...
El oftă ușor și îl aranjase din nou, dar cu grijă pentru a nu simți nicio durere.

—Acum e bine micuțo?

—Nu!

—Ce e nenregulă?

—Micuțo! Ești doar cu trei ani mai mare. Nici nu știu de ce ești aici, nu am nevoie de tine, sau de compania ta.

—Aparent mama ta crede că ai, iar eu deși am stat cu tine doar câteva ore zilnic de o săptămână...am început să te iau la suflet puștoaico...

—Ei bine eu nu, nu înțelegi Aris?! Nu am nevoie de o dădacă! Mai ales de tine.

—Hei, eu îmi căutam o slujbă, tu aveai nevoie de o dădacă, așa că iată-ne în situația de față. Plus, ți-am zis, m-am atașat de tine. Deci și dacă mama ta mă da afară, sau va veni vremea să nu mai ai nevoie de mine, tot aici voi fi, în umra pașilor tăi, frumoaso!

—Vrăjeli! Doar vrăjeli...

—Nu crezi?

—Așa spuneți toți, mereu, nu am nevoie de unul în plus!

—Cine toți?

—Băieții! Sunteți toți la fel...

—Diferența e că eu sunt dădaca ta și prietenul tău, nu un iubit eșuat.

Auzind acele cuvinte încep din nou să plâng, în sughițuri, înecându-mă în proprile lacrimi, căci știam că are dreptate...„iubit eșuat“...pff, toți băieții sunt la fel. Iar cuvintele pe care le-a spus fără pic de tragere de inimă...au fost rostite pentru a-și hrăni orgoliul imens, orgoliul lui bărbătesc...

—Știi ce...?! Ai dreptate! Sunt o eșuată, mersi că mi-ai reamintit.

—Sky! Ești doar clasa a 7- a! Nu ești o eșuată...doar că încă nu e momentul să te gândești la lucruri de genul. Plus că băieții la vârsta ta, nu știu nici ei ce vor de la viață. Vor o relație. Pentru ce?! Sunt sigur că și ei știu că nu o vor păstra 7 ani în cârcă până la o așa zisă căsătorie, iar după încă până la moarte. Sky, toate relațile pe care le-ai avut au fost destinate eșecului, nu ești tu vinovată. Iar asta e așa pentru că ei nu ți-au fost scriși. Și în special, pentru că noi ne facem soarta, nu-mi spune că...crezi în destin...
Păstrez liniștea neștiind ce să zic și îl las să-și continuie monologul...

—Deci Sky, ce zici? Mă lași să te învăț cum se trăiește viața?
Mi-am tras nasul, l-am privit printre firele dese din părul meu deja ciufulit de la toată drama de mai devreme, iar el mi-a șters lacrimile cu hanoracul său negru.

—Aris, nu fi ca restul, nu mă dezamăgi.

—Nu voi fi Sky, promit.

M-a trecut un fior ce m-a cutremurat la auzul acelor cuvinte așa de comune deja, și am tresărit. El mi-a dat hanoracul său negru, căci afară se răcise, și am luat-o în drum spre casă.

—Și puștiaico...asta înseamnă că îmi accepți prietenia?
Am îngânat nesigură din cap, deși...știam că voi regreta...cândva...

Cum se trăiește viața, Aris? Oare mă vei învăța cum se trăiește adevărata viață? Sau tot ce lndrugi tu acolo e și asta o vrăjală? Căci ceea ce a urmat era doar un eufemism la tot ce îmi puteam închipui pe atunci.