Key.

11. Doar eu și Ashley.

Ieșisem de la școală acum 3 ore. Iar de atunci mă aflu cu Ashley într-o cafenea.

Plânge. De 3 ore continuu și orice-aș zice sună de parcă aș înrăutãți situația.

Problema ei este că a părãsit-o iubitul. Într-un mod destul de neașteptat. În fața tuturor,umilind-o.

—Ashley,poate ar trebui să te calmezi. Plângi de 3 ore și sincer,ce e făcut e făcut,nu mai poți schimba nimic.

—Of,da' tu nu intelegi! Cum o să mai ies din casă?,spuse suspinând.

—Cum ai ieșit și până acum ,pe ușă.

Aceasta își ridică fața din palme și spuse:

—Nu e amuzant. E chiar dureros. Eu mi-am pierdut timp și am pus suflet în relația aia,înțelegi?!

Nu știam cum puteam s-o ajut.

—Trebuie să plătească,continuă ea. Îl voi face să mă imploare. Îi voi culege fiecare suflare. Îl voi face să aibă 125 de bătăi pe minut. Să i se urce sângele în cap!

—Ashley,ia-o mai ușor! Calmeazã-te si treci peste. Nu ești singura persoană părăsită așa. Dacă arãți că nu te afectează,vei fi considerată ca o persoană puternică.

—Voi fi falsă,Iris. Nu pot să zâmbesc. Pot să vãd doar întuneric. Stropul ăla de lumină care îmi lumina sufletul s-a stins. S-a dus și m-a lãsat singură,în toată lumea asta gri!

—Știi,te pot ajuta doar cu sfaturi. Eu aș zice să nu mai suferi după cineva care probabil te-a și uitat.

—Ai dreptate! Îl voi face și pe el să simtă ce simt și eu!,spuse ieșind din cafenea în fugă.

Am vrut s-o opresc,însă deja era departe. Poate dacă îi va spune cum se simte,își va mai ridica moralul. Poate.

Mă ridicasem  de pe scaun,lãsând niște bani pe masă,apoi ieșisem și eu din cafenea.

E noapte.

Și într-adevăr,mi-e frică să umblu singură pe străzile ăstea prost luminate.

Mergeam de mai bine de jumătate de oră. Eram atentă la orice sunet și mã rugam sã ajung în siguranță acasă.

Brusc,din spatele meu am putut auzi niște pași repezi,apoi niște gâfâieli profunde.

Mă întorsesem,văzând o siluetă care alerga spre mine. Nu puteam să-i disting decât corpul,căci iluminatul stradal e foarte slab.

—Ce vrei?!,țip eu.

Auzisem un suspin,apoi silueta îmi sări în brațe,începând să plângă-n hohote.

Asta e Ashley.

—Ashley? Ce ai?

—Nu poate fi adevărat, nu poate!,murmură ea continuu.

O dezlipisem de pe mine,dându-i o palmă peste față.

—Ashely,spune-mi ce mama naibii ai!

—Scapă-mă, Iris,șopti ea,apoi căzu pe trotuar.

—Ashely?! ,țip panicată,așezându-mă lângă ea. Ridică-te! Hai! ,strigam eu.

Leșinase. Sau habar n-am ce făcuse,însă era foarte speriată când vorbise cu mine. Mă temeam să nu fi făcut stop cardiac.

Încercasem s-o ridic eu,însă căzusem și eu cu ea.

Nu puteam s-o las aici și să chem ajutoare. Ar fi murit. Sau orice.

—Ajutoooor!,țipam eu,însă nimeni nu se deranja să iasă din case.

Ce e cu oamenii ăștia?!

—Vă rog,ajutați-mă! Chemați o ambulanță,orice!,urlu disperată.

Stăteam lângă ea,ținând-o de mână.

Key...spunea că mă va apăra el. De de nu vine acum?! Unde e?! Am nevoie de el mai mult ca niciodată!

Mă ghemuisem lângă Ashely,acoperind-o cu geaca mea,eu tremurând în cămașă.

Dar eu nu-mi dădusem seama de ceva. Într-un târziu realizasem că ne aflăm în mijlocul șoselei. Realizasem când am văzut farurile unei mașini.

Atunci mă ridicasem și încercasem s-o trag din mijlocul drumului.

Poate nu realizasem din cauza fricii. Habar n-am ,însă mașina acceleră imediat ce mă văzu că trag o persoanà.

Mașina frânã brusc,ieșind din ea un bărbat.

—Criminal mizerabil,spuse el îndreptând un pistol spre mine.

—Ce?!

Atunci trase,de rãsună un întreg cartier. În ciuda luminii slabe,mă ferisem de glonț căzând la pământ.

În momentul ăla paralizasem de frica morții. Mi-a spus că mă apãră el. Unde e?!

Am putut simți cum bărbatul care credea cã-s moartă ,o luã pe Ashely.

Nu reacționasem. Îmi era prea frică.

Omul o urcă pe Ashley în mașină,pornind motorul ,accelerând,fàcându-se nevăzut.

Imediat ce m-am simțit în siguranțà,m-am ridicat începând să disper.

—KEY!!!,țipasem cât de tare putusem,apoi cãzusem în genunghi începând să plâng.

Exact. Plângeam. Doar asta puteam face când eram încărcată.

Revenindu-mi, am început să alerg spre casă.

Ajunsă acasă, intrasem zgomotos.

—Ajutor,unchiule!,țipam cu o voce tremurândă.

Dar nimic. Luminile erau stinse peste tot,asta însemnând că nu era acasă.

Alergasem la telefonul fix,dar nu aveam curent.

În toată graba și agitația,trecusem pe lângă o oglindă,unde am putut vedea clar cum hainele mele erau însângerate.

Și nu numai,și fața și nu mai zic de mâini.

Dar eu n-am fost rănită.

Imediat ce-mi dădusem seama că sângele e a lui Ashley simțisem cum rãmân fărã aer ,iar mâinile și genunghii începuseră să-mi tremure de spaima morții.

O luasem la fugă,părãsind casa și curtea,spre directia unde se dusese și mașina care a luat-o pe Ashely.

Fugeam continuu. Voiam sa scap din coșmarul în care eram prinsă.

Îmi voiam viața liniștită înapoi.