Key.

18. Suspiciune confirmată.

Stăteam cu Key pe o bancã din apropierea rezidenței Dilaurents.

Jackson era dispãrut.

—Ar trebui sã mã gândesc cã Ashely e de vinã pentru dispariția lui misterioasă?

—Ai vorbit cu ea?,mă întrebă Key

—Da,normal. Mi-a spus că nu-și aduce aminte de nimic din seara aia.

—Și tu ai crezut-o?

Exact. Eu am crezut-o.

—Hai la spital,spun ridicându-mă de pe bancă.

*
Ajunsesem la spital,unde,aflați în fața ușii de la sala în care e internată Ashely,l-am oprit pe Key,spunându-i:

—Vreau să vorbesc eu cu ea.

—În regulă. Dacă se întâmplă ceva,sunt chiar aici.

Dădusem afirmativ din cap,intrând în salã,trăgând ușa dupã mine.

Aron se afla cu Ashely,aceasta stând întinsă ca și data trecută pe pat.

—Bunã,Ashely. Ești bine?

—Iris,da. Excelent. Mâine ar trebui să mă externeze.

—Mă bucur. Aron,vreau să vorbesc cu Ashely,spun făcându-i semn spre ușă.

—Mã abțin să tac,șateno,îmi spuse ieșind.

N-am mai comentat,atâta timp cât a executat ceea ce i-am zis.

—Ce e?,mă întrebă Ashely.

—Cât mai ai de gând să mă minți? Îți aduci aminte foarte bine ce ai ai făcut în seara aia!,o acuz eu.

Ăsta e planul meu. O voi acuza și îi voi observa reacțiile.

—Iris,ce tot spui? Ce naiba,vii sã mã bați la cap cu asta acum?! Ți-am spus,nu-mi amintesc nimic!

—Cât mai ai de gând sã minți? E nevoie să ajung sã dau dovezile la poliție?!

—Dovezi? Ce fel de dovezi?

—Poate dispariția misterioasã a lui Dilaurents îți sunã cunoscut.

Atunci Ashely își închise ochii,apoi și-i deschise,smulgându-și perfuziile.

—Ce naiba faci?! ,țip eu.

—Nenorocito! Ești la fel ca restul! ,țipă ea scoțând un cuțit de sub pernă.

—Ashley,e adevărat deci? L-ai ucis?

—O faci pe proasta! N-ai idee cât de distrusã am fost atunci! N-am gândit limpede ,iar acum că ai aflat tu nu mai sunt în siguranță. Și să știi,chiar mi-ar plăcea să retrăiesc senzația aceea de atunci. Cu câtă finețe îl înjunghiam,fàtălăul naibii.

Atunci îi prinsesem brațul dându-i un pumn direct în față,împingând-o-n-tr-un dulăpior cu medicamente,dărmându-l și zgârâindu-și piciorul.

—Nu mă vei înțelege niciodată,așa-i ,Iris?

—Cu ce mama naibii vrei să te înțeleg?!

—Poftim,spuse aruncându-mi cuțitul la picioare. Folosește-l. Oricum,mi-am întunecat deja mintea. N-o să mă mai pot stăpâni,așa că voi ajunge să omor din ce în ce mai mult.

—Ashley,te pot ajuta ,doar să vrei! Te pot ajuta să scapi de dorința de a vedea sânge...

Aceasta își încleștă pumnii,spunând:

—Timpul s-a scurs,proasto! ,zise repezindu-se asupra cuțitului,eu dându-mă-n spate. Vreau să mor simțind o măcar o ultimă dată mirosul sângelui și al suferinței. Al durerii și al nedreptății care tocmai și-a înfipt colții în sufletul tău.

—Oprește-te,îl chem pe Aron ,sunt sigură că n-ai vrea să te vadã așa,spun eu mergând cu spatele spre ușã.

—Să te ia naiba!,spuse alergând spre mine.

Atunci deschisesem larg ușa pentru a ieși,dar privirea îmi încremeni o dată ce cuțitul mi-a fost înfipt în braț.

—Iris!,îi auzisem vocea lui Key.

Simțisem cum obiectul străin care mă pătrunse ieși din brațul meu.

Apoi ușor ,ușor zona îmi amorți.

Key mã așezase pe un scaun,alergând după un doctor.

*
Aveam brațul bandajat ,aflându-mã-ntr-o altã sală.

Gândul normal că-mi stătea la ce s-a-ntâmplat cu Ashely.

Ușa sălii se deschise,îndreptându-mi privirea spre aceasta.

—E totul în regulă?,spun văzând că e Key,care se apropia de scaunul aflat lângă patul de spital.

—Nu chiar. Oricum,tu ești bine? Te mai doare?

—E ok.

—N-ar fi trebuit să accept să intri singură acolo. Eram conștient că putea fi periculoasă,dar nu mă așteptam la asta.

—Ați prins-o? Sau orice? Unde e acum?,întreb eu.

—A sărit pe geam.

—Ce?! Era internată la etajul 3!

—Da,păi,a supraviețuit,căci corpul ei nu era pe trotuar. Se aflau doar câteva pete de sânge și cam atât.

Cum să sară pe geam și să supraviețuiască? Ăsta da noroc.

—Aron..e ok?

—Cine e Aron?

—Bărbatul ăla care a dus-o pe Ashely la spital.

—Aaa,că veni vorba,nu l-am vãzut.

Și o altă suspiciune îmi fulgeră mintea.

—Presimt că Aron e complicele lui Ashely. Totuși,a sărit de la etajul 3,și-ar fi rupt ceva.

—Mic geniu ce ești,spuse ciufulindu-mi părul amuzat. Parcă ai fi detectiv.

—Păăi,când eram mai mică voiam să devin detectiv particular. Acum m-aș mulțumi și ca polițistă.

Key zâmbi. Ah,zâmbetul ăla. Expresia aia care îmi ia mințile departe. Departe de realitate. Spre o lume fără nici o grijă. Lumea pe care o regăsesc doar în Key.

—Chiar așa,de ce detectiv? Erai la fel de spontantă și când erai mică?

—Probabil. Motivul e faptul că părinții mei au murit...într-un accident în drum spre plajă. La început crezusem ce mi s-a zis,dar,cu timpul, începusem să dezvolt teorii noi. Mă pasiona să-mi bat capul și să descopăr acel detaliu care îmi scapă. Însă,aflându-mă-n camera alor mei căutând indicii,a fost un incendiu.

—Incendiu?

—Da. Locuiam cu o mătușă care din păcate .. Oricum,nici acum nu știu de unde a pornit incendiul. În momentul în care simțisem miros de fum și dându-mi seama că mai bine de jumătate de casă ardea,am sărit pe geam. Îmi fracturasem destul de rău brațul.

—Iar acum ești rănită la același braț?

—Da.

—înțeleg..îmi pare rău.

—Știi,mutarea aici nu mi-a convenit. Știam că e un oraș ceva mai retras și chestii de genul. Nu mă încânta ideea. Dar,acum pot spune că asta a fost cea mai bună alegere. Motivele sunt multe,dar principalul motiv ești tu.

Fără să-mi dau seama spusesem cea mai siropoasă chestie din viața mea. Bine,Key bănuiesc că e obișnuit,el îmi spune lucruri de genu' mai mereu.

—În fine,lăsând subiectul ăla deoaprte...vreau să te-ntreb ceva.

—Ascult,spuse Key.

—De ce mereu când am nevoie de tine ești lângă mine? Și mă aperi de orice?

Acesta mă fixă cu privirea. Îmi țintuia ochii căprui cu ai lui.

—Pentru că îmi ești o persoană foarte dragă. Chiar și rãnită,fața ta rămâne mereu la fel de angelică și senină.

Și mi-am primit răspunsul siropos. Cred că mai bine-l întrebam când simțeam lispa de afecțiune. Dar cu el e imposibil să n-o simt.