Key.

14. Intenții și mărturisiri.

Din câte aflasem,Ashely era bine ,iar săptămâna asta va fi externată.

Însă toți din liceu mă priveau de parcă eu aș fi băgat-o-n spital.

Spun asta fiindcă am auzit câteva bârfe despre mine ,bârfe pe care aș vrea să le uit.

Oricum,toți cei de-aici nici măcar nu știu prin câte am trecut ieri seară. Cu toate astea,încă mă aflu aici la școală.

La fel și Key. Doar că la el e diferit. El e văzut ca fiind un rege acolo,iar eu ca un intrus aici.

Oricum,în timpul ăsta n-am avut timp de nici o lecție pentru a învăța să mă bat.

Și tocmai acum ne aflam la oră. Profesorul,îmbrăcat ca întodeauna-n alb,își rotea ochii printre elevi ,alegând pe cineva.

—Evans,mã strigă, eu mergând în față.

Apoi alese si le cineva din rândul băieților.

Acum trebuia să mă bazez pe ceea ce am văzut la Key ieri seară.

Adversarul se năpusti direct asupra mea,de data asta ,ferindu-mă,baiatul căzând destul de urât.

—Bine,Evans,spuse profesorul.

Scăpasem destul de ușor. Poate că de aceea l-a ales pe cel mai slab.

*
După terminarea orei,profesorul mă opri, vrând sã vorbească cu mine.

—Evans,ce legătură ai cu cei din clădirea B? Mai exact, cu Key Cooper?

—Ce vreți să spuneți?

—Este adevărat cu tu și.... Cooper sunteți un cuplu?

—Asta nu vă privește pe dumneavoastră!,spun supărată.

—Știu,Evans. Dar în calitate de profesor,te sfătuiesc să ai grijă,Cooper e mai periculos decât pare.

Voia să-mi bage pe gât ideea că e criminal.

Ieșisem supărată din sala de curs,fărã să aștept ca profesorul să termine.

Key nu e criminal. Ei îl văd așa. Dar el susține dreptatea. Nu ar omorî pe cineva fără motiv. Doar ca să vadă cum i se scurge sângele picătură cu picătură.

Key nu e bolnav mintal. E pe cât se poate de normal. De bun. De grijuliu și răbdător!

—Domnisoară Evans,sunteți chemată în biroul directorului, îmi spuse o profesoară care mă opri din toată graba mea.

Mă răsucisem pe călcâie,urcând la etaj.

Bătusem la ușă,apoi auzind un ,,intră",nu mai ezitasem intrând.

—Unchiule,s-a-ntâmplat ceva?,îl întreb văzând că are o expresie îngrijorată.

—Ia loc. Va ajunge și Key imediat.

Nu dură mult,că ajunsese și Key,așezându-se lângă mine.

—Ce s-a întâmplat ieri seară?,întrebă direcotrul masându-și fruntea.

—La ce vă referiți?,întrebă Key.

—N-o face pe prostul,Key!

Știam că orice ar spune Key eu trebuie sã aprob. Voia să-mi spună ce să zic,însă pot spune că m-am prins ce plan avea.

—Păi ce ar trebui să zic? Am dormit. Apoi m-am trez...

—Tu îți bați joc de mine?! Ai fost filmat omorând o familie întreagă!,țipă directorul.

—Nu,nu a fost așa!,intervin eu.

Key îmi făcu semn să nu mă bag.

—Se poate numi și auto-apărare,spuse Key.

—Omule,ești sănătos?!,țipă directorul.

Nu,dar n-a fost așa! Unchiul,directorul adică nu știe toată întâmplarea și-și trage concluzii pripite.

—Oamenii ăia erau niște criminali!,protestez eu.

Atunci directorul făcu ochii mari și spuse:

—Ce i-ai făcut...Cum poți spune așa ceva despre familia aceea? Era una dintre puținele civilizate!

—Unchiule,renunță,nu știi nimic despre ei dar vrei să arunci vina pe cineva!,spun eu.

—Destul!,țipă el dând cu pumnul în masă. Îți interzic să mai vorbești cu Cooper. E valabil și pentru tine,Key ,înțeles?!

Îi privisem privirea de sticlă a lui Key care-l fixa pe director.

—Nu poți face asta!,răbufnesc eu.

—Iris,de când ai devenit așa neascultătoare?! ,îmi reproșă unchiul.

—Dar nu e corect! Key m-a salvat de familia aia!

—Cât mai ai de gând să minți,Iris?!,continuă directorul.

Dar nu mințeam. Privirea lui Key devenise din ce în ce mai furioasă.

—Nu te mint! De ce crezi toate zvonurile și nu mă crezi le mine?!

—Pentru că privește cum ai ajuns! Ții partea unui criminal în serie! Ești așa de fraieră,face crime chiar în fața ta și tu nu-ți dai seama?! Ce e cu tine,Iris?!,spuse directorul apropiindu-se de mine.

E absurd. Nu mă crede. Key e singura persoană care mă înțelege. Restul sunt niște idioți. Care aberează.

—Nu mă faceți să recurg la metoda a 2-a. Fie nu vă mai vedeți de bună voie,fie unul dintre voi va fi transferat într-o cu totul altă țară!,țipă directorul.

—Nu,murmur eu ,având deja ochii plini de lacrimi. Fugisem din biroul directorului spre baie.

Nu mă înțelege. Face doar ce vrea el. Mereu e așa.

Ajunsesem în dreptul peretelui de la baie,însă tot ce am făcut a fost să mă ghemui într-un colț și să plâng.

Stăteam cu fața-n palme. Holul era liniștit auzindu-se doar suspinul meu.

Brusc,simțisem cum 2 brațe mă cuprind într-o îmbrățișare.

Ridicându-mi capul din mâini,îl văzusem pe Key.

—Descarcă-te,spuse el.

Mereu e așa grijuliu și atent. Nu are cum să fie un criminal.

—Dar nu este corect!,spun eu.

—Shh,nu te mai gândi,o rezolv eu.

Îmi dădusem capul pe spate,sprijinindu-l de perete lăsând ca lacrimile să-mi ude în continuare fața.

Aruncând o privire la Key,îl puteam vede cât de atent îmi fixă fața.

De parcă îmi număra lacrimile.

Acesta își apropie buzele,sărutându-mi fruntea,apoi îmi luă mâna într-a lui,sărutându-mi degetele.