Key.

17. Ajutor.

Îi povestisem toată întâmplarea lui Key,care mă ascultase cu atenție fără a mă întrerupe,în timp ce mergeam spre casă,căci Key a chiulit de la ore pentru a-mi asculta mie problema.

—Și acum habar n-am ce să mai fac.

—Poate nu tu trebuie să faci ceva. Dacă ai reușit să-ți dai seama de asta...ar fi inutil să-i spui unchiului tău....deci,ai putea să mergi la poliție.

—Vreau doar să-mi confirm că Ashely e nevinovată. Vreau eu să știu. Nu vreau să amestec poliția sau să-l amestec pe unchiul meu în asta.

—Mhm. Știi,Dilaurents e o familie destul de puternică aici. Are destul de multe magazine deschise ,deținând și spitalul.

—Serios?, spun surprinsă.

—Da. Mă gândesc că o persoană ca Jackson ar sta numai cu paznicii legați de gât.

—Nu m-aș baza pe asta. Vreau doar să îl văd și cam atât.

—Întâmplarea face să știu unde locuiește. Oricum,dacă vrei am putea sà-l vizităm,spunând că ne-a trimis Ashely. Sau cam așa ceva.

Dă-mi un argument dezavantajos la adresa acestui bàrbat. Key e de-a dreptul perfect. Și magnific. Și frumos. Și bun.

—Îți mulțumesc,tu ești singurul care crede în mine și se implică în problemele mele.

—N-aș putea să te văd îngrijorată. N-ai mai fii tu. N-ai mai fii doar un zâmbet și o stare pozitivă. N-aș putea rezista.

Mă îmbujorasem,intimidându-mă ușor. Pentru mine chiar e imposibil să nu mă intimidez când vorbește așa. Cu vocea aia. Dulce. Suavă. Perfectă.

—Te-ai rușinat?,mă întrebă văzând că țineam capul în jos.

Îl țineam în jos pentru că altfel ar fi văzut adevăratele flăcări din obrajii mei. Și niște pupile mari.

Dar faptul că m-a întrebat așa direct mă face s-o iau razna.

—Nu ,spun pe unul dintre cele mai plictisite tonuri ale mele.

Atunci îmi ridică bărbia,fixându-ne amândoi cu privirea.

Acesta zâmbi,luându-mă de mână,continuând să mergem spre casă.

Ce e cu gestul ăsta?! Mă ținea de mână,de parcă am fi împreună.

Acum chiar habar n-aveam cum să reacționez. Trebuia să-mi fi retras mâna imediat,acum timpul e deja trecut.

O să mă creadă ciudată dacà îmi reteag mâna acum. Sigur.

—Ești ok?,mă întrebă văzând că stăteam serioasă,cu gândul în alte părți.

De fapt,mă gândeam cum să-mi retrag mâna. Poate cu un gest  simplu,cum ar fi aranjatul pãrului foarte brusc.

—Minunat,spun continuând să am aceași expresie.

Poate n-ar trebui să-mi retrag mâna. Si prietenii se mai țin de mânà uneori. Tot ce pot spune e că nu sunt pregătită de vreo relație. Da,am 17 ani,însă pur și simplu mi se pare ceva cam imposibil la mine.

Nici măcar nu știu ce e aia iubire. Pot spune că mă atașez repede de persoane,iar tot ce simt pentru Key e doar un atașament.

Faptul că mă protejează,mă ascultă și mă ajută când am nev....Dumnezeule, realiz târziu,dar am impresia că el mă vede mai mult decât o simplă prietenă.

Tocmai voiam să-l întreb dacă simte ceva pentru mine,căci eu sunt destul de directă,însă de data asta,a fost diferit. N-am putut să-l întreb. Simțeam cum bătăile inimii accelerau,la fel ca și respirația.

Dar de ce? Ce e cu mine dintr-o dată?
De ce nu pot să-l întreb?

Dar ceea ce mă neliniștește este cum voi mai reuși să vorbesc normal cu Key,când el vorbește și face asemenea gesturi?

—Mergem la Dilaurents acum?,îl întreb vrând să ies din situația de mai devreme.

—Da,îmi răspunse.

Îl puteam vedea cum mă privea cu coada ochiului.

Brusc,râsul meu hilar invadă atmosfera,când începu să mă gâdile.

Când râdeam alături de el mă simțeam bine,de parcà între noi nu s-ar fi întânplat absolut nimic.

—St..Sto..p,reușesc să spun printre hohote.

Și spre surprinderea mea,se opri. Se opri fixând cu privirea ceva.

Uitându-mă-n aceași direcție,îl văzusem pe Justin,cu o față destul de serioasă.

Privirea blândă și jucăușă a lui Key se schimbă brusc într-una serioasă.

Îmi făcu semn să-l aștept,acesta ducându-se spre Justin.

*

După ce conversația lor se termină,Key se întoarse la mine zâmbind.

—Șiii,ce voia Justin?,îl întreb.

—Nu-ți bate capul.

—De ce mereu eviți să-mi spui? Credeam cà n-avem secrete unul față de celălalt,spun nevinovat pentru a-l convinge să-mi spunà.

—Ți-am spus,favoruri banale.

Mai folosise scuza asta o datà.

—Serios? Când vei avea de gând să-mi spui și mie ce probleme ai tu? Știi,încep să mă simt ciudat că numai eu mă plâng aici.

—Eu sunt și voi fi aici întodeauna pentru a-ți asculta problemele. Ceea ce mi se întâmplă mie nu se cheamă probleme.