Key.

1. Noul oraș.

Terminasem de despachetat. Oficial,pot spune că asta e camera mea.

—Iris,vino puțin!,îi aud vocea unchiului meu de la parter.

Ieșisem din camerã,ajungând în living,acolo unde se afla și Carol.

—Da?

—Mai sunt 2 săptămâni și școala o să înceapă...a 11-a,nu?

—Da..

Carol își drese glasul,adăugând:

—Eu sunt directorul unui liceu aici. Vreau sã-ți spun că orașul ăsta e ceva mai periculos.

—Stai liniștit,unchiule,mă descurc eu,spun zâmbind.

—Nu,adică liceul e împărțit în 2 clădiri. Una foarte bine securizatã,în care se află criminalii,iar cealaltă,unde se află elevii normali.

Împărțem un liceu cu criminalii?! Ce?

Înainte să apuc să zic ceva,unchiul mi-o luă înainte,spunând:

—Am luat decizia asta pentru a-i transforma și pe ei în niște oameni normali. Vreau să fii atentã aici. Și mai ales,la ore,căci vei avea parte și de niște lecții de auto-apărare.

—Auto-apărare..,murmur eu.

—Știu că îți va fi greu,dar n-avem ce face.

Încuviințasem. Știam că va fi ceva mai greu,însă voi reuși să trec și peste asta,la fel cum am făcut cu eveninentul nefericit de acum 4 ani.

—Unchiule,pot sà mă plimb prin oraș?

Carol se uită la ceasul pe care-l avea la mână,își aranjă ochelarii de pe nas,apoi spuse:

—Dar stai prin împrejurimi. E ora 5,la 6 vreau să fii înapoi aici,cãci se va întuneca cât de curând.

—În regulă,spun eu.

Îmi pusesem haina pe mine și ghetele-n picioare, ieșind pe ușă.

Părăsisem și curtea.

Pentru o clipă stătusem uitându-mă la casele vecine. La blocurile din depãrtare care ascund soarele care stă să apună.

Revenindu-mi ,incepusem să mă rotesc de colo-colo,cãci să fiu sinceră ,povestea aia cu criminalii îmi provoacă fiori pe șira spinãrii.

Plimbându-mã,am văzut o femeie ieșind în fugă dintr-o casă vecină.

Văzusem clar,cum își scãpase ceva,așa că fărã să ezit ,am alergat spre obiectul scãpat de femeie.

Era o carte de...rugăciuni.

O luasem,începând să alerg după femeie.

—Doamnă! V-ați scăpat asta!,strigam eu din urma ei.

Dar nu se opri. Dându-mi seama că se îndrepta spre pădurea de la marginea orașului,am decis să mã opresc și să merg acasă.

Soarele nu apusese încă,deci,puteam s-o las mai moale cu graba.

Țineam în mână cartea de rugãciuni. O deschisesem,începând s-o rãsfoiesc.

Nimic neobișnuit. Doar o carte veche.

Ridicându-mi fața din carte,observ că eu în nici un caz nu mă aflam unde ar trebui să fiu.

Eram pe o alee,pustiită,doar cu verdeață.

Nu vedeam nici o casă,nici un bloc. Era ca o fundătură.

Începusem să alerg debusolată tot înainte,în speranța că voi gãsi o casă sau ceva.

Soarele aproape apunea. Iar eu habar n-aveam unde mă aflam.