Asha: O altfel de poveste

Prolog

       Nu am fost niciodată fata aceea care este mereu în centrul atenției. Eu întotdeauna a trebuit să fiu, mai degrabă, fata tăcută și timidă până ce o cunoști, iar după aceea, nu îți mai dă pace. Cam asta sunt eu, însă de când cu toate stările acestea tulburătoare, nu prea am mai fost eu. Am învățat însă, să gestionez chestiile astea. Mi-a fost greu, foarte greu, iar anul trecut de liceu, ei bine, a avut un impact mult prea mare pentru mine.
      Sper doar că mutarea asta este ceea ce trebuie pentru că altfel, nu știu ce altceva să mai fac. M-am săturat de singurătate.

      După o lungă siestă de privit la tavan, mă decid că este timpul să mă târăsc jos din pat, chiar dacă alarma nu a sunat încă. Imediat de cum mă dau jos și îmi amintesc că astăzi avea să fie prima zi într-o școală nouă, un atac de panică se decide să apară.

     Chiar trebuie să fie așa de fiecare dată?

      Inspir și expir cu o viteză uriașă, număr până la zece și simt cum bătăile încetinesc. Slavă Domnului!
      Odată ce starea enervantă dispare de tot, casc și ies din dormitor.

      După ce mă spăl pe dinți și fac un duș rapid, cobor la bucătărie în speranța că apuc să mănânc ceva, deși nu cred că voi putea.

      — 'Neața, spun fără pic de vlagă când dau nas în nas cu mama.

      — 'Neața scumpa mea! Cum te simți?

     — Nu prea știu. Am emoții, dar sper că sunt unele constructive, încerc să fiu optimistă.

     — Sper și eu din tot sufletul.

       Imediat de cum discuția se încheie, mă așez la masă și bag lingura cu scârbă în bolul cu cereale. Nici astăzi nu am poftă de mâncare, minunat!

      — Hei, hei, hei, ce faceți doamnelor? intră Christian gălăgios în cameră, iar eu nu pot decât să îmi dau ochii peste cap.

      — Surioară! Ce mă bucur să te văd! De când nu ai mai ieșit din vizuina aia? întreabă pe același ton enervant al său în timp ce își pune mâna în jurul gâtului meu.

     — Nu cred că vrei un bol cu cereale în cap, frațioare, îi spun și eu punând accent pe ultimul cuvânt.

   — Chris! Las-o pe sora ta în pace! Știi doar că e stresată, îmi ia mama apărarea, iar eu îi fac semn din priviri că-i mulțumesc.

    — Bine, fie, spune și își ridică mâinile în semn de predare după care iese în sfârșit din cameră.

      Imediat cum o zăresc pe mama că se întoarce cu spatele, mă strecor pe furiș și reușesc să ies pe hol. Nu de alta, dar aș mai fi stat încă o sută de ani și tot nu aș fi reușit să mănânc ceva.
      Calc plăpând pe podea cât să nu mă audă mama. După, îmi va ține iar predici despre mâncare și alte porcării și chiar nu am chef.

       — Dumnezeule! țip când dau nas în nas cu tata. Ce ți-ai pus pe față?

       — Bună dimineața și ție frumoaso, îmi ignoră întrebarea și mă sărută pe frunte.

       — Tată, îmi încrucișez mâinile la piept, de ce ți-ai pus iar pierce-urile?

       — Știi doar că mama ta le adoră.

     — Dar ești bătrân...
   
     — Auzi domnișoară, tu nu trebuia să te duci la școală?

      Trec pe lângă el râzând fără să îi mai răspund la întrebare. Uneori tata este atât de comic numai prin felul său de a fi, nici măcar nu se obosește prea tare.

      Mă întorc în dormitor și mă îndrept direct către hainele pregătite cu o seară în urmă pe umeraș.
      Îmi trag bluza grena peste cap pe care o bag în jeanșii negri. Mă privesc în oglindă. Ceea ce văd este doar o pereche de ochi verzi și plini de tristețe, ca în fiecare zi. Totul ar fi fost mai simplu dacă nu aș mai trece prin stările acestea oribile. Oftez și îmi iau peria de pe noptieră. Dau de câteva ori prin păr cu ea, iar când sunt mulțumită de rezultat îmi iau geanta și adidașii și ies pe hol.

      Mă rog la Dumnezeu să nu mai dau de Chris sau de mama și ies numaidecât din casă.
      Am noroc că liceul Avenue e mult mai aproape decât era Andrews.

      Cât pot să detest acea clădire. Atâtea lucruri oribile, numai într-o școală.
      Îmi scutur capul în stânga și în dreapta și mă concentrez pe drum.

      Mă uit de jur împrejur la fețele oamenilor și mă crispez preț de câteva secunde. Urăsc această nesiguranță pe care o simt. Pur și simplu îmi doresc să pot merge pe stradă fără să mă tem de absolut orice.

      Când intru pe poarta noului liceu, simt cum un alt atac de panică vrea să mă acapareze. Încep să inspir și să expir și, Slavă Domnului, funcționează.

      Clădirea este cu mult mai mare decât fosta școală. Pereții sunt vopsiți în culoarea cărămidei, iar gazonul este proaspăt tuns. Deja începe să îmi placă!

     Scot din rucsac foaia cu orarul și mă întreb unde mai exact ar trebui să se țină prima oră. Limba engleză, profesorul Jones, sala A14. Sper că o voi găsi.

      Pășesc timid pe scări și când intru la propriu în clădire rămân plăcut surprinsă. Sute de fețe noi trec din stânga și din dreapta pe lângă mine. Un sentiment ciudat îmi parcurge trupul, dar reușesc să îmi păstrez concentrarea pe sala la care trebuie să ajung.

      Îmi păstrez ochii în foaia cu indicații și simt cum, deodată, o greutate ciudată mă lovește în umăr.
      Ridic privirea din foaie și dau de un tip care mă privește de parcă tocmai i-aș fi omorât familia, ochii săi albaștri fiind ațintiți asupra mea.

    — Ai grijă pe unde dracu' mergi, spune în cele din urmă în timp ce își trece mâna prin părul cafeniu, iar vocea sa groasă parcă îmi zgârie urechile.

    — Scuze, spun mai mult pentru mine și îl urmăresc cu privirea în timp ce trece pe lângă mine.

      Care e faza cu tipul ăsta? Pare atât de morocănos. Tonul ăla cu care a vorbit, pur și simplu, mă scârbește!  Și tatuajele alea... și cine naiba poartă fes înăuntru?

Notă: Ce spuneți dragilor? Vă aștept părerile în comentarii💕