Asha: O altfel de poveste

12

       12. Cum faci asta, Elijah?

    — Vin imediat, mamă! spun agitată și închid telefonul.

       Simt un val mare de lacrimi. Îngenunchez și le dau drumul. Nu le mai pot stăpâni. Inima îmi bate tare, simt că totul se învârte iar o căldură se așterne deasupra mea... Elijah.

    — Te rog du-mă la spital, te rog, e tata, mă milogesc de el printre lacrimi.

      Fără să ezite, încuviințează și își vâră mâinile pe sub picioarele mele ridicându-mă la pieptul său.

  — Calmează-te, îmi spune încet.

      Inspir aer în piept și îl expir cu putere. Cum s-a întâmplat una ca asta? De ce el?
       Eram sigură că anxietatea nu îmi va da pace într-o situație de genul. Niciodată nu pot să îmi păstrez calmul.

      Elijah mă așază pe bancheta din spate și pornește numaidecât la drum. Ce m-aș fi făcut dacă nu ar fi fost aici? Mă mir că încă nu am leșinat.

    — Indiferent de ce mama dracului s-a întâmplat, să știi că eu sunt aici și te voi ajuta dacă ai nevoie, dar te rog, nu claca, spune pe un ton atât de calm, de liniștitor încât - pentru o secundă - am uitat că tata este în comă.

      Încerc să mă ridic în șezut și reușesc, surprinzător. Îmi așez mâna în dreptul inimii și verific bătăile. Totul pare normal iar amețeala a dispărut. Slavă Domnului!

      Imediat de cum mașina se oprește, cobor rapid și intru direct în spital urmată de Elijah.
      Pereții albi și mirosul înecăcios de clor îmi amintesc de timpul pe care l-am petrecut în spital. Mai bine aș fi fost eu în starea tatei. El nu merită un asemenea chin, e un om prea bun pentru a trăi prin așa ceva, dar... dacă nu reușește?

    — Caut un pacient, tatăl meu, Ashton Bown, știți unde este? o întreb pe femeia de la ghișeu. Mă mir cum de am reușit să fac asta.

    — Sala douăzeci și trei, pe colț, spune și arată către salonul respectiv.

      Mă duc direct pe drumul indicat de asistentă și privesc în spate ca să văd dacă Elijah încă e aici și mă calmez instant atunci când îl văd. Ar fi devenit totul mai complicat dacă el pleca.

       Când ajung la salonul douăzeci și trei, o zăresc pe mama care își șterge chipul de lacrimi. O prind strâns într-o îmbrățișare și o sărut pe frunte.

    — Asha! spune când ne desprindem. Mă bucur să te văd. Tatăl tău primește un set de investigații acum.

    — Ce s-a întâmplat?

    — Venea de la muncă și... a tras de volan ca să ocolească un copil dar, o altă mașină a...

      O îmbrățișez din nou și îi șterg lacrimile. Îl privesc cu coada ochiului pe Elijah care stă în fața noastră cu mâinile încrucișate. Noroc că mama nu știe că el este cel care l-a bătut pe Chris.

    — Iartă-mă, murmură mama printre lacrimi când îl observă pe Elijah, eu sunt mama Ashei, îmi pare rău că a trebuit să asiști la toată asta.

    — Nu vă stresați. Măcar atât să fac pentru Asha, răspunde el politicos.

      Mama zâmbește în ciuda lacrimilor după care își suflă nasul.

      Nu pot să îmi dau seama ce e în sufletul ei acum. Cu siguranță durerea e mai mare pentru ea decât pentru mine.
     
      Îmi întorc capul și observ că Elijah s-a ascuns după un perete. Ce naiba?
      Lucrurile fac sens atunci când din față apare Christian. Dumnezeule!

      Vine direct la mine și mă strânge în brațe cu putere. Se apleacă către urechea mea dându-mi fiori pe șira spinării și îmi șoptește:

    — Se pare că cineva m-a trădat, iar aceea ești tu, spune surioară. Voi avea grijă de asta.

      Nu! Nu! Nu! L-a văzut! La naiba!

      Încerc să îmi păstrez calmul și mă așez lângă mama, dar mă ridic instant când ușa salonului se deschide. Îmi simt palmele transpirate și un gol imens parcă îmi mănâncă stomacul.

      Un bărbat îmbrăcat în halat alb, cam de vreo treizeci și șase de ani se poticnește în fața noastră. Mama și Chris vin lângă mine și îl privesc pe doctor în detaliu.

   — Familia Bown? întreabă iar noi rostim un „da" zgomotos la unison. Doctor Evans, chirurg ortoped, se prezintă el.

      Bărbatul ridică o foaie și oftează prelung.

  — Pacientul Ashton Brown, în vârstă de patruzeci și cinci de ani...

      Lasă fraza în aer și mijește ochii la scrisul de pe hârtie. Îmi încrucișez degetele și spun o scurtă rugăciune în gând după care îmi mut din nou atenția către doctor în monumentul în care deschide gura și spune:

  — A supraviețuit comei, continuă el și simt cum inima mi se umple de bucurie iar lacrimile se opresc brusc. Știam eu că tata nu se dă bătut așa de ușor!

      Atât mama, cât și Chris, mă prind în brațe pentru a treia oară consecutiv.

  — Însă a suferit o leziune gravă la nivelul piciorului stâng și mai ales al capului. Puteți intra totuși ca să îl vedeți.

      Fără să mai ezit, dau buzna înăuntru urmată de Chris și mama. Tata ne privește zâmbind chiar dacă este legat de toate firele acelea înfiorătoare. Mă apropii și îi zâmbesc și eu încercând să încălzesc atmosfera. Simt totuși cum inima mi-o ia razna din nou și rămân fără aer. Îmi întorc privirea și îl zăresc pe Elijah care stă în cadrul ușii. Îmi face semn că totul este bine și atunci încep să mă liniștesc.

    — Ash! Dumnezeule! Ți-am spus să nu mai faci asta, îl ceartă mama într-un mod ironic și îl prinde în brațe.

    —  Atlanta? Asha? Chris? rostește tata. Este răgușit iar vocea îi e joasă.

   — Noi suntem, tată; spun și mă alătur îmbrățișării.

      Cu siguranță am fost terifiată, încă sunt, dar cumva Elijah a reușit să mă calmeze de fiecare dată. Nu știu cum face sau cum știe atunci când am un atac de panică - fară ca măcar să îi fi spus că sufăr de anxietate - dar mă bucur că reușește să mă stabilizeze. Așa pare mai puțin enervant și poate chiar... prietenos? Neah, nici chiar așa.