„ ― Ești întotdeauna atât de enervant? îl întreb încercând să par serioasă.
― Nu chiar, ești tu mai specială și de-aia mă comport așa cu tine, spune pe același ton enervant și îmi zâmbește.
― Specială? În ce sens? insist eu.
―...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
21. Elijah, Elijah, de ce te superi?
După aproximativ o oră în care am cotrobăit prin magazin în căutarea tuturor obiectelor de pe lista mamei, am ieșit în sfârșit din magazin cu două pungi pline de chestii aproape inutile, mai puțin pâinea. Ethan a fost cu mult peste așteptările mele. M-a ajutat să identific raioanele de care aveam nevoie, mi-a cărat coșul de cumpărături, ba chiar a spus câteva glume pentru a risipi tensiunea aceasta dintre noi. Nu a fost o tensiune oarecare, ci mai degrabă cauzată de către stările noastre anxioase. Pot zări de la o poștă timiditatea de care dă dovadă Ethan. Nu este nici atât de accentuată pe cât este la mine, dar e pe undeva pe acolo.
Parcă nu îmi vine să cred cum viața mea placidă s-a întors la 180° în mai puțin de o lună. Mi-e frică, însă de faptul că s-ar distruge totul... precum s-a mai întâmplat cândva.
— Asha! vocea Amandei, ,, prietena mea de suflet" îmi încânta urechile. Dar eu habar nu aveam de ce urma să se întâmple.
Mi-am întors capul către ea, i-am zâmbit, ea s-a încruntat. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e bine.
— Cum ai putut? continuă fără a-mi oferi vreun detaliu.
Am tăcut, lăsând-o să continuie.
— Credeam că suntem prietene, iar tu... tu te-ai culcat cu iubitul meu?
Am regretat faptul că alesesem să tac. Nu-mi venea a crede ce tocmai auzisem. Eu nu aș fi făcut una ca asta, iar ea știa, dar nu m-a ascultat.
— Poftim? Nu am făcut așa ceva! Suntem prietene! Nu ți-aș face ceva atât de oribil.
Privirea sa scârbită mă bântuie încă. A plecat, a plecat pentru totdeauna. Toate astea din cauza unor zvonuri, a unor bârfe neînsemnate.
—Asha!
Vocea lui Ethan mă face să îmi dau seama că iar ,,visez" cu ochii deschiși. Clipesc de câteva ori și îmi scutur capul. Atât de prinsă am fost în amintirile mele, încât nu am sesizat că am trecut de mai bine de jumătate de drum.
—Iartă-mă, eram prea prinsă în gânduri.
Mă scuz, iar el zâmbește.
—Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru asta. Spuneam doar ceva plictisitor legat de școală.
— Oh.
Nu prea găsesc un subiect comun. Cel puțin, nu știu de unde să pornesc. Încă simt o oarecare jenă pentru faptul că l-am lăsat pe bietul băiat să îmi care sacoșele. Știu că e un gest frumos, dar sunt destul de grele. Să fie oare asta problema principală?
