Dark Soul - Tokyo Ghoul Fanfiction

26.

*Din perspectiva lui Ayato*

A trecut o săptămână si cateva zile. Nu trebuie sa ma gandesc la ea. Nu e bine, Ayato, nu e bine deloc, ce mama dracului tot faci? Uit-o, oricum o sa mori si nu ii va mai pasa de tine. La naiba, de când am plecat de langa ea ma simt atat de rau incat nici nu vreau sa mai astept pana ma va omorî cineva. Duc un adevărat razboi cu mine insumi. O parte din mine vrea sa o protejeze de tot si de toate, mai ales de mine. Iar cealalta parte vrea sa o vada zilnic, sa se trezească in fiecare dimineață langa ea, si sa isi spuna ca urmeaza o alta zi de neuitat alaturi de cea mai frumoasa fata. O parte din mine imi spune sa renunt la ea, caci e doar un om si ca cel mai bun lucru pe care il pot face e sa ma indepartez de ea, iar alta parte imi spune sa o iubesc in continuare, sa ii arat asta si sa nu plec de langa ea fiindca eu sunt tot ce are nevoie. Nici eu nu stiu ce dracu sa mai cred. Ar fi mai ușor daca i-as vorbi in loc sa fug ca um idiot. Ar fi chiar bine daca i-as sta in fata, in ciuda tuturor lucrurilor pe care i le-am putut face, sa o privesc in ochi si sa ii spun tot ce simt. De ce trebuie sa doara atat de tare iubirea? Ea îmi lipsește atat de mult si nu cred ca o voi mai vedea vreodată. E atat de ciudat cat de rece pare a fi... Nu ma cauta, nu imi vorbește, dar daca ne vedem mai ca nu mi-ar mai da drumul. Asta imi place la fata asta, e exact ca mine, are doua parti: una puternica, dura, rece, care își dorește razbunarea, iar cealalta dulce, feminina, drăguță. Nu pot spune ca prefer vreuna dintre ele, ea cu toate astea, e perfecta. Ma intreb daca voi mai avea ocazia sa ii vorbesc. Ma întreb daca ii voi putea spune vreodată ceea ce simt... Nu, nu o pot face. Eu ii fac rau, asa ca nu ma pot agăța asa de ea.
Yuzuru-chan... Nici tu nu stii ce simți? Ce prost sunt... Vorbesc singur cu gandul ca m-ai putea auzi. Iti mai amintești macar de mine? De tot ce am făcut impreuna? Sau deja m-ai uitat? Te rog... Spune-mi ca m-ai uitat. Stim amândoi ca iti voi aduce nunai rau. Cu toate astea, Yuzu, eu te iubesc, si sunt pregatit sa mor oricand pentru tine...
Nu e de ca si cum m-ar putea auzi. Nu e de ca si cum inca ii mai pasa. De ce i-ar pasa de unul ca mine? Poate ca ea a ținut într-adevăr la mine dar nici nu am observat. Poate la un moment dat si ea m-a iubit, dar nu. Asa ceva ar fi imposibil. Ea macar nu ar fi atat de fraiera ca mine sa isi nege sentimentele atâta timp. Ea nu ar fi fost atat de idioata incat sa le ascunda. Ea ar fi spus totul, indiferent de situație. Si acum realizez ca nici nu o cunosc atat de bine pe cum cred. Poate ea nici nu stie ce inseamna sa iubești. E ceva normal atunci cand cresti si traiesti in singuratate. La naiba ca poate ii e dor de mine iar eu continui sa fug ca prostul de o responsabilitate. Nu imi pot lua inima in dinti sa ii spun ceea ce simt asa ca decid sa fug. In adancul meu asta e cea mai buna decizie totuși. Am ales calea asta si nu ma mai întorc. Ultima oara a fost atat de rece. Daca asta ar fi fost o lupta, probabil a obosit sa mai lupte degeaba. Poate doar nu a vrut sa ma streseze. Adevărul e ca nu stiu nimic despre ea. Nu voi sti niciodata multe lucruri despre ea. Nu voi sti motivele pentru care face unele chestii. Nu voi sti nimic pana nu o intreb. Dar ce rost are sa întreb cand oricum voi muri pentru ea?
Ma ridic de pe podeaua rece pe care stateam intins si ma așez la masa. Acolo sta de ceva timp desenul lui Yuzuru, cel cu mine. Ma uitam la el. Minteaea era goala. Lacrimile mele curg si uda foaia. Langa ea era un caiet in care am scris în speranța ca m-as putea descarca in acest mod. Il deschis la pagina scrisa in ziua in care am fost la ea.
Yuzu, am decis, nu îmi pot lua gandul de la tine asa ca vin sa te vad. Iarta-ma pentru asta. Apar din nou in viata ta cand tu incerci sa uiti de mine. Oare ma mai tii minte? A trecut ceva timp de cand nu te-am mai văzut, sper că te vei bucura cand ma vei vedea la ușa ta, spunandu-ti ca doar eram in trecere si am vrut sa te revad.
Vad, imi era greu sa renunt la ea. Nu ma puteam abtine. Cred ca se va repeta asta, desi nu vreau. Am decis sa te las in pace dar parca îmi doresc din nou sa te vad pentru o ultima data. Dau cateva pagini si ajung la ceva scris cu cateva zile in urma. Ultima mea pagina scrisa in caietul ăsta.
Yuzuru, iarta-ma ca am ajuns sa ma indragostesc de tine. Acum imi dau seama, era pe bune, tot ce am simțit pana acum era real. Sentimentele mele sunt reale. Mi-e dor de tine. M-ai făcut sa ma indragostesc de tine si tot ceea ce esti. Zilele departe de tine sunt tot mai lungi si mai grele. Te iubesc, dar nu iti voi spune asta niciodată în fața. In schimb voi muri într-o zi de dragul tau, lasandu-te sa iti îndeplinești in totalitate visul. Curand vrei scapa de cel care ți-a făcut cel mai mult rau.
Asa este... Am plecat de langa ea camd mi-am dat seama ca sunt indragostit de ea. Motivul? Haha, penibil, nu sunt barbat sa infrunt ceea ce mă oprește si sa ii spun in fata ce simt. Voi continua sa fug? Sau ii voi spune tot? Mi-e greu sa iau o decizie in privința asta dar cred ca acea decizie este deja luata. De ce imi mai bat capul cu asta camd deja am ales sa fug? E o adevărată lupta in sinea mea? Cat va trebui sa mai sufar? De ce fac toate astea? Cand am devenit ceea ce sunt acum?