Dark Soul - Tokyo Ghoul Fanfiction

28.

Au trecut trei zile, Ayato inca nu s-a trezit, iar tot ce pot face e sa astept. Nu mai suport sa il vad asa. Ma doare cand il vad intins in patul meu, nefacand nimic. Tot felul de ganduri, care mai de care mai înspăimântătoare imi trec prin cap. Nu exista zi sa nu ii iau in brate trupul care sta nemiscat acolo si sa vars cateva lacrimi pe el. Oare se va mai trezi? Lacrimile mi-au umplut din nou ochii. L-am prins de mana, mi-am așezat capul pe pieptul lui si am lasat emotiile sa curga. Il stangeam tot mai tare de mana. Eram atat de ingrijorata si imi era teama ca nu ii voi mai auzi vreodata vocea, sau ca nu voi mai vedea niciodata sclipirea din ochii sai atunci când ma privește. Inima sa batea foarte incet. Printre lacrimi am reusit sa scot cateva cuvinte.
Eu: Ayato... Te rog... Trezeste-te!
Am simtit cum inima incepea sa ii bata tot mai tare. Mi-am sters lacrimile si m-am ridicat in sezut. Inca il tineam de mana. Acesta isi deschide cu greu ochii.
Ayato: U-unde...sunt?
Cum ma vede ochii lui incep sa străluceasca și un mic zambet ii apare pe buze.
Ayato: Yu...zu...
A incercat sa se ridice dar era prea slăbit asa ca a sfarsit afundandu-si capul in pernă.
Ayato: Visez? Sau asa arata... Raiul?
Eu: E realitatea.
Ayato: Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat?
Eu: Te-am salvat, idiotule! Eu te-am adud aici, am avut grija de tine.
Ayato: Am crezut că omul ala m-a... *Il întrerup*
Eu: Ai avut noroc ca am ajuns la timp.
Ayato: Ce ai făcut?
Eu: Te-am salvat *zambesc*
Ayato: Ma refer... Lui ce i-ai făcut?
Eu: Lui? *Rad* destule. Era fostul meu șef la CCG. Oare cine va fi acum?
Ayato: Huh?
Eu: L-am omorat, normal!
Ayato: Cum?
Eu: Cred ca ai uitat cu cine vorbești...
Ayato: Cum ai omorât un om... Mai ales unul de la CCG? Cum ai putut sa omori pe cineva ca tine... Pentru un ghoul?
Eu: Daca nu ma credeai in stare acum ar trebui sa crezi. Și cand ți-am spus ca nu as avea ce sa pățesc daca raman la tine... Acum te poți convinge.
Ayato: Dar de ce?
Eu: Pentru ca țin la tine, idiotule și nu vreau sa te pierd și... *Ma opresc*
Ayato: Huh?
Eu: Ma opresc aici. Nu vreau sa spun ceva greșit.
Ayato: Dar ce cautai la ora aia in apropiere de mine?
Eu: Voiam... Umm... Nu... Nu puteam sa dorm... Adica... Ma plimbam... De fapt... Da, ma plimbam ca sa pot adormi cand ajung acasă.
Ayato: Pe bune? Nu te pricepi sa minți.
Eu: Cu ce am mințit?
Ayato: Te aștepți sa cred ca te-ai descurcat împotriva aluia cu mainile libere?
Eu: Umm...
Ayato: In plus... Te-ai bâlbâit iar acum nu mai stii ce sa zici.
Eu: Mai taci, idiotule. Ce contează detaliile? Important e că te-am salvat.
S-a lasat linistea. Nici unul dintre noi nu mai stia ce sa spuna. Deodată acesta se ridica în șezut.
Eu: Ce crezi ca faci?
Ayato: Mi-e foame.
Eu: Stai aici, iti aduc eu ceva.
Ayato: Sunt ghoul... Ai uitat? Mananc carne de om.
Eu: In cazul asta... *imi intind mana spre el*
Ayato: Ce?
Eu: Mananca, nu poti sa pleci de aici pana nu te faci bine.
Ayato: Esti nebuna? Nu pot sa fac asta.
Eu: Nu e vreo problema, tu mananca putin si ma ocup eu dupa. Nu te pot lasa așa.
Ayato: Nu. Prefer sa morbde foame decât sa te mananc pe tine. Oricum nu ma mai doare nimic și... *Se oprește și își îndreaptă mana spre rana pe care o avea pe piept*
Eu: Vezi, inca nu s-a vindecat total si trebuie sa mananci ca sa te faci bine.
Ayato: Ți-am zis, nu pot sa mananc nimic din tine.
Eu: Atunci stai putin.
Da, m-am gândit si la faptul ca ii va fi foame cand de va trezi, de aceea dupa ce l-am adus aici m-am întors dupa corpul lui Arima. Plus ca asa nu va descoperi nimeni cum a murit și nici măcar daca a murit. Nici nu știu de ce i-am spus sa manance din mine dar... Poate mi-ar fi plăcut daca el era cel catr o facea. Am luat o mica parte din cadavrul lui Arima si i-am adus-o.
Ayato: Ce e...*il întrerup*
Eu: Am luat cu mine trupul celui cu care te-ai luptat.
Ayato: M-mersi... Cred...
Eu: Nu ai pentru ce.
Acesta a mancat tot ce i-am adus, apoi s-a ridicat din pat. Aparent se regenerează chiar repede daca mănâncă ceva. Am mers împreună la bucătărie.
Eu: Acum te simți mai bine?
Ayato: Da.
Eu: In seara asta si poate si mâine stai aici.
Ayato: De ce? Mă simt mai bine, acum pe bune.
Eu: Nu pot avea încredere ca esti bine, in plus ai nevoie de o pauza de câteva zile.
Ayato: Acum vad și eu cum te simteai tu atunci...
Eu: Mda... Pacat ca atunci eu am avut ocazia sa stau mai mult cu tine pana m-am vindecat de tot. Dar tu... Deja ești bine si deja vrei sa pleci.
Ayato: In cazul ăsta... Mai pot rămâne doua zile. Doar ca sa te vad eu pe tine cum te comporți de parca ai fi mama si cum ai grija de mine asa cum am avut și eu.
Eu: *incep sa rad* Macar ți-ai dat seama de planul meu.
Ayato a început sa zâmbească. Am realizat ca zambetul lui e mult mai frumos ca de obicei. In schimb, privirea lui e...diferita... Pot observa cum tristețea si durerea au început sa înlocuiască fericirea din ochii săi. Oare i s-a intamplat ceva? Poate e doar in mintea mea. E acelasi Ayato doar ca e puțin slăbit.
Ayato: Yuzuru-chan... Poți sa imi faci o cafea?
Eu: Sigur. Cu mult zahar ca de obicei?
Ayato: Normal.
Am facut doua căni de cafea și le-am baut împreună. Comparativ cu datile trecute, acum era mult mai liniște. Niciunul din noi nu a scos niciun sunet. Am terminat cafeaua și ne-am întors in camera unde am venit cu ideea sa jucam niste jocuri cum faceam si inainte ca sa mai alungam plictiseala. Normal ca a acceptat și ne-am tot jucat pana seara.
La un moment dat m-am apropiat de fereastra camerei mele. Am dat perdelele la o parte si am realizat ca deja s-a lasat noaptea. Priveam stelele ce erau împrăștiate pe cerul întunecat. Am simtit doua maini in jurul taliei mele si un cap sprijinindu-si bărbia pe umarul meu.
Ayato: Mai tii minte? Mereu obișnuiam să ne uităm la stele împreună...
Eu: Imi amintesc perfect... Cred ca e tarziu, ar trebui sa te culci.
Ayato: Bine, dar dormi și tu.
Eu: Normal.
Ayato s-a intins in pat iar eu m-am ghemuit langa el. Ca de obicei el se juca in parul meu in timp ce eu îl țineam in brate si ii număram bataile inimii. Acum realizez că ăsta nu a fost niciodată un lucru normal pentru doua persoane care se consideră doar prieteni buni...