Dark Soul - Tokyo Ghoul Fanfiction

27.

*Din perspectiva lui Yuzuru*

E seara. Acum ma gandesc la el mai mult ca niciodată. Nu stiu cat a trecut, nu am mai tinut notiunea timpului, dar mi se pare ca au trecut ani de cand nu l-am mai văzut. Clipele se scurg tot mai greu. Minutele se transforma in secole. Simt o durere puternica in piept. Niciodată nu m-a durut atat de tare. Niciodata nu m-am mai simtit atat de goala. Am un sentiment atat de neplacut dar nici nu stiu ce sa cred. Ce ar trebui sa fac? E târziu, ar trebui sa ma culc dar cine ar mai putea adormi în stadiul in care sunt eu acum. Am atat de multe ganduri in cap incat nici nu mai stiu la ce ma gandesc. E atat de galagioasa mintea mea incat nu mai am stare. Tipetele inimii mele ma fac sa vreau sa izbucnesc in lacrimi dar pur si simplu nu pot. Sangele mi se scurge rapid in vene facandu-ma sa vreau sa lovesc toti peretii. Iau in hanorac pe mine. Trebuie sa il vad. Nu stiu de ce acum dintre toate momentele dar am nevoie sa il vad. Pentru orice eventualitate imi iau katanele si o masca care statea aruncata prin camera. Poate dupa atata timp va fi nevoie sa folosesc iar astea. Sper sa nu, dar sentimentul asta atat de puternic ma face sa simt nevoia de a le lua cu mine. Imi pocnesc spatele, degetele si gatul, ma incalt si ies pe usa. Mersul meu era din ce in ce mai rapid, din ce in ce mai apasat. Pe cat ne apropiam de locul acela pe atat imi batea inima mai tare. Nu stiam ce e sentimentul ăsta. Nu am mai simțit asta pana acum. Aproape ca alergam. Clădirea pe care eu si Ayato am considerat-o acasa la un moment dat era la cateva străzi distanță. Simteam cum imi sare inima din piept. Am inceput sa alerg. Era intuneric. Străzile erau luminate de niște stâlpi pusi in loc in loc. Era trecut de miezul nopții. Simțeam o agitatie in atmosfera pe lângă acea cladire dar nu vedeam nimic din cauza întunericului. Am intrat. Nu era nicaieri, dar agitatia era din ce in ce mai mare pe masura ce urcam. Am alergat spre acoperiș. Ajunsa acolo in fata mea se prăbușește Ayato. Se lupta. La cativa metri distanta era un om inalt, avand in quinque de care se folosea pentru a ucide ghoulii. Ăsta e de la CCG. Mai mult ca sigur. Nu il pot vedea din cauza întunericului, dar oricine ar fi il voi ucide pentru ce i-a făcut lui Ayato.
Eu: Cine naiba esti? Si cum îți permiți să faci asta?
Furia mi se scurgea prin vene. Nu am mai simțit asta din ziua in care i-am înfruntat pe colegii lui Ayato. Dar asta era diferit. El tocmai l-a pus pe Ayato la pământ fix in fața mea. Iar acum nu mai sunt o fetita speriata, acum sunt gata sa apar ceea ce iubesc. Am alergat spre el, scoțându-mi katanele si atacandu-l. Loveam fara sa gandesc. Nici nu stiam unde il loveam, stiqm doar ca nu ii pot permite sa mi-l ia pe Ayato. Surprinzător, mi-a respins atacurile. Poate ca nu am mai luptat demult, dar nu mi-am pierdut talentul si nici forța. Trebuie sa am un oponent puternic... Nu-i asa, Arima-san? Sa vii chiar tu aici si sa te lupți personal cu Ayato este atat de surprinzător pentru mine. Ce te-a făcut să recurgi la asa ceva, Arima-san? Oricum iti mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat cat am lucrat împreună. Asta, combinat cu ura care îmi curge acum prin vene te vor distruge. Nu eram conștientă de ceea ce faceam. Doar il atacam. Il loveam pe unde apucam. Am continuat sa fac asta pana l-am văzut la pământ. Mi-am dat atunci masca jos.
Eu: Arima-sensei, mulțumesc pentru tot. Acum nu mai am nevoie de nimic. Nici de tine, nici de CCG. Ai văzut si tu de ce sunt in stare daca te atingi de ceea ce iubesc. Asta explica de ce nu am murit atunci, nu?
Arima ma privea de pe pamant incapabil sa mai spuna ceva. Doar se uita la mine, uimit de monstrul care am devenit.
Eu: Adio, Arima-san. *Spun taindu-i capul* scuze, dar nu te pot lasa sa te atingi de Ayato. Inca mai am nevoie de el.
Ma prabusesc la pamant incercand sa ma calmez. Tocmai am... Ucis... Un om... Si acela nu era un simplu om, era... Arima...san... Incerc sa ma ridic si merg încet spre Ayato care statea intins pe pamant. Am cazut langa el, luandu-l in brate. I-am verificat pulsul. Inima inca ii batea, dar foarte incet. Era inconștient. Am incercat sa il ridic desi era greu si l-am dus la mine acasă. A durat ceva pana sa ajung aici. Era foarte greu, iar drumul era foarte lung. Am mers incet si pama la urma am ajuns acasa. L-am intins in pat si i-am tratat ranile cum am stiut mai bine. Stateam in genunchi langa pat, ținându-l de mana.
Eu: Te rog, Ayato, trezeste-te! *Îmi pun capul pe el si incep sa plang* nu muri, Ayato, am nevoie de tine.
A trecut un timp de când stateam cu capul pe el, tinandu-l de mana si plangand. M-am liniștit si m-am așezat in pat langa el. Avea rani destul de adanci, dar cred ca ar fi trebuit sa se regenereze deja. Oare a mancat ceva azi? L-am luat in brate, asezandu-mi capul pe pieptul lui. Bataile inimii sale ma calmau. Macar știam ca inca e in viata. Tot ce speram era sa se vindece mai repede și sa se trezească. Nu stiu cum as putea avea grija de el dupa ce se va trezi, dar voi incerca. E randul meu sa ii salvez viata. De data asta nu il mai pot lasa sa plece. Nu voi mai ezita, ii voi spune tot ce am de zis, indiferent de ce se va întâmpla dupa.