Cincizeci de umbre mai târziu 2

Capitolul 29

*Ted*

Citesc din nou semnul cafenelei. Mda. Ăsta-i locul. După ce am dat-o afară pe Phoebe din apartamentul meu, m-am izolat în birou fără să îi spun vreun cuvânt lui Margo. Nu am vorbit de atunci. Acum sunt aici. În fața locului ei de muncă.

Intru în clădire. Luminile sunt șterse. Sunt separeuri peste tot și localul este pe jumătate gol. "Ați vrea o masă, domnule?" O ospătăriță mă abordează. "Te rog."

"Pe aici." Îmi arată calea și o urmez. Pe fundal este muzică jazz și mă întorc spre scenă iar cortina este trasă. "Sunteți singur, domnule? Mă întreabă ea. "Da. Sunt aici să văd pe cineva care lucrează aici."

"Oh. O iubită?"

"Nu." Și nu zic nimic altceva.

În sfârșit mă așez. Este o lampă slabă lângă mine și ceva îmi spune că s-a uitat puțin prea bine la mine pentru că acum vorbește mai mult decât necesar.

Luminile se închid dintr-o dată. Doar una a rămas aprinsă, care luminează cortina de catifea care este trasă dezvăluind o blondă care stă pe un scaun de bar purtând o beretă, un tricou și niște colanți negri.

Margo arată uimitor. Clipește și începe să vorbească cu îndrăzneală și pasionant. Vocea ei se ridică la un țipăt înfuriat, iar apoi o șoaptă înceată. Mâinile i se mișcă în timp ce își spune poemul. Poem despre visul american.

Mă uit uimit pentru că nu am văzut-o niciodată pe Margo încruntată. Sau să râdă sarcastic. Sau să facă mișcări din mâini sau să țipe sau ceva asemănător. Ei bine, am auzit-o țipând, dar pentru un cu totul alt motiv.

Asta este o parte a ei la care nu am fost martor până acum și sincer să fiu sunt dezamăgit.

În mare parte de mine.

Cortina se închide și mulțimea începe să țipe. Mă uit în jur și încep și eu să strig, în mare parte pentru că mereu am vrut să fac asta. Luminile se aprind din nou și ea scanează publicul, ochii ei îi întâlnesc pe ai mei și zâmbetul ei mândru dispare. Stau în fața mesei mele și îmi fac drum spre colțul opus al cafenelei unde se află scările scenei. Le coboară și își dă jos bereta. "A fost într-adevăr un spectacol frumos." Îi spun eu. Ea nu zice nimic. "Ce cauți aici, Theodore? E luni. Nu poți pur și simplu să vii unde lucrez. Încalci o regulă."

"Ai dreptate în totalitate. Încalc regulile. De fapt, amândoi am încălcat regulile de atâtea ori, tu și cu mine, nu?" Nu spune nimic. "De asta sunt aici să te revoc. De acum nu mai ești supusa mea." Se uită uimită la mine și inima mi se face ca o stafidă. De ce se simte ca și cum ar fi o despărțire nenorocită?

"Mă revoci?"

"Corect. Tot ce ți-am dăruit este al tău. Ai toată săptămâna să îți strângi lucrurile. Poți veni oricând. Dacă nu sunt acasă știi unde sunt cheile. Dacă ai nevoie de ajutor, pot angaja o firmă de-"

"Nu va fi nevoie." Mă întrerupe și îmi trebuie toată voința pe care o am să nu o pedepsesc pentru asta. "Foarte bine. Doar pentru asta am venit. Să ai o zi bună."

"Stai." Mă strigă și mă întorc, curios de ce are de zis acum că e liberă să zică orice. "Acum că nu mai sunt în serviciul tău, este ceva ce aș vrea să îți zic."

"Oh?" Ridic o sprânceană. "Da. În primul rând," Trage aer în piept adânc. "M-am întânit cu sora ta săptămâna trecută. M-a invitat la o cafea și eu am acceptat." Ochii mi se măresc și încep să mă încrunt. "Ce mama naibii ai făcut?" Asta înseamnă că totul e mâna ei. Phoebe a venit doar din cauza ei! Fac un pas spre ea și mă aștept să se supună, dar nu o face.