Aventurile lui Aris Allyson

Capitolul XV-În care sunt pierduta-n pădure

Am visat. Am visat ca eram într-un loc ciudat. Mergem și totul era întunecat. Apoi, l-am văzut pe Amethyst. Si el mergea, dar parca cunoștea mult mai bine locul. L-am urmărit, deși părea sa nu ma vadă. Si după un timp s-a oprit. In fata sa ... în fata noastră stătea un bărbat ce ținea cerul. Atlas. Vorbea cu o voce slăbită.

-Unde e? Unde e? vocea ii era plina de manie.

-Nu știu.

-UNDE E? M-am saturat sa stau aici. Adu-l! ADU-L ACUM!

Nici Atlas nu ma vedea. Eram ca o fantoma. M-am uitat atunci la Amethyst. Avea încă bandajul improvizat la mana. Tricoul lui era rupt. Iar în ochi ... în ochi i se citea o durere profunda. Si simțeam ca nu era de la rana. 

Atunci m-am trezit. Eram în pădure. Bluza mea era murdara și rupta în unele parți. Aveam o zgârietură pe fata. Langa mine era Amethyst care nu se trezise. L-am scuturat.

-Amethyst!

A deschis ușor ochii. 

-Aris? Ce se întâmplă?

Daca aveam răspunsul asta nu ar fi fost o problema, dar nu înțelegeam ce s-a întâmplat.

-M-ai răpit? ma întrebat el.

-Ce tot spui?

-Pai, ști tu, ai vrut sa fim doar noi doi.

-Încetează! Trebuie sa ne dam seama de ce suntem aici.

Eu eram panicata ca ne-am pierdut și el își bătea joc. 

-Bine, trebuie sa aflam unde suntem! am spus.

-Cauta o harta. Sau întreabă un lup.

-Cum poți sa fi ironic în astfel de situații? 

-De ce vrei sa plecam? Uite ce frumos e aici!

-O sa ma împușc dacă mai stau cu tine!

-Vrei pistolul meu?

Nu puteam sa stau calma. Îmi venea sa-l bat. Eram în pădure pierduta. Atunci am realizat:

-Unde sunt ceilalți?

-Cine? A, da. Pai, greu de spus. Adica, e chiar ciudat ca mașina s-a lovit și noi am ajuns aici.

-Da. Stai, mașina? Tu-ți amintești?

-Da. Ce, Dionysos are o memorie proasta?

-Tu m-ai adus aici?

-Eu? Scuze, dar nu știu ce s-a întâmplat de am ajuns aici. Dar nu putem fi prea departe.

M-am întins din nou pe iarba. Amethyst s-a așezat și el lângă mine. M-am uitat urat la el.

-Acel nor seamănă cu-n castor! spuse.

-Ce e în neregula la tine?

-Hmm ... mereu m-am gândit ca-s perfect.

Am zâmbit. Deși era insuportabil te făcea sa zâmbești.

-Nu ... nu ți-e frica ca am putea sa strigam misiunea?

Nu mi-a răspuns.

-Sa ști ca te-am visat.

A tresărit.

-Ești bine?

-Ceva nu e bine!

-Ce? 

-Sa fugim!

-Poftim? De ce?

-Acum!

-Nu va grăbiți! spuse o voce.