Aventurile lui Aris Allyson

Capitolul XXIV-În care ajungem pe Muntele Tam

Am luat tot ce am putut și tot ce am considerat că ne este de folos. Apoi ne-am luat rămas bun și am încălecat pe cai. Grover spunea că se simte cam incomod, în comparație cu Percy care era încântat de acest aspect. L-am văzut pe Amethyst cum și-a luat rămas bun de la bunicii săi și mi-am dat seama că era trist că trebuie să-i părăsească.

-Sunteți gata? am întrebat.

Au dat din cap în semn de aprobare deși nimeni nu era sigur că vrea să facă asta. Dar ce altă opțiune am avea?

-Atunci să mergem.

Am pornit îngundurati. Nimeni nu vorbea. La un moment am decis să mă retrag în mintea mea, dar chiar când am închis ochii, Annabeth m-a strigat. Calul meu era să se împiedice de o piatră.

-Mulțumesc!

Apoi a urmat un drum lung în care n-a vorbit nimeni. Liniștea mă tulbură, așa că am decis să încep eu o conversație.

-Hei, Percy! Cum îi cheamă pe cai?

-Pe al meu îl cheamă Kimo. Stai să văd cum îi cheamă pe ai voștri.

Caii i s-au prezentat pe rând lui Percy care apoi ne-a tradus.

-Calul tău se numește Sugar, Annabeth. Iar al tău Grover se numește Peticel. Al tău, Amethyst, se numește Aron. Iar al tău Aris ...

S-a oprit cât timp calul a nechezat apoi a zâmbit și mi-a zis:

-Ce nume frumos. O cheamă Iepuraș.

Am zâmbit și m-am uitat la Amethyst, care de asemenea zâmbea.

Apoi am mers ce am mers, ore după ore, până ce Percy a zis să luăm o pauză să se mai odihnească și caii. Nu putem merge încontinuu. Oricum, aproape ajunsesem în vârf, merităm o pauză.

M-am uitat la cai. Calul lui Percy, Kimo era un cal negru precum cărbunele. Sugar era o iapă cu blăniță aurie în lumina soarelui. Peticel era un cal de-un maro-roșcat, iar al lui Amethyst, Aron, era negru că smoala. În schimb, Iepuraș, era o iapă frumoasă, mare, cu blană albă ca spumă laptelui. Am zâmbit uitându-mă la frumusețea cailor.

Percy veni lângă mine, urmat de ceilalți.

-Având în vedere cât mai avem de urcat, într-o ora suntem în vârf. Dar trebuie să ne gândim acum la un plan, spuse Percy.

-Poate ne vor ajuta surorile lui Zoe, propuse Annabeth.

-Zoe? am întrebat eu nedumerită.

-Da. Cred că vor vrea să ne ajute.

-Cine e Zoe? am întrebat eu văzând că nu mă bagă nimeni în seama.

-E o fostă vanatoreasa și fiica lui Atlas. Ea are niște surori, hesperiadele, ce cred că ne vor ajuta.

-Și Zoe? am întrebat, deși apoi am regretat că am făcut-o. Și-au plecat capetele și au zis:

-A murit. Atlas a ucis-o.

Urmă un moment de tăcere, după care am spus:

-Și credeți că ne vor ajuta surorile ei?

-Să sperăm, spuse Percy. Altfel nu vom avea nici-o șansă în față lui Ladon.

-Ladon? Dragonul cu o sută de capete ce păzește pomul cu mere de aur?

-Da ... Acum hai să pornim. Trebuie să ajungem acolo până nu e prea târziu.

-Asta a câta zi e? întrebă Amethyst.

-Păi a fost prima zi cu ciclopul. A două zi cu trenul. A treia zi e asta. Atlas se va elibera azi.

Am rămas pe gânduri. Aproape că am uitat de ciclop. Ce mult mi se pare că a trecut, deși a fost acum două zile.

Am încălecat pe cai și am pornit. Pe drum am încercat se ne mai înveselim povestind diverse lucruri și amintindu-ne de o mulțime de întâmplări, dar desigur că nimic nu ne putea face să fim relaxați sau întru-totul fericiți.

După aproximativ o ora, așa cum a spus și Percy, am ajuns în vârf. Acolo mirosea grav a eucalipt. M-am uitat la Annabeth ce avea lacrimi în ochi.

-Ești bine? am întrebat-o.

Ea a dat aprobator din cap. Nu am mai zis nimic. Mi-am dat seama că are nevoie de timp să se liniștească. Câte îndurase ea aici! Ce loc cumplit trebuie să fie!

Am lăsat caii într-un loc și noi am pornit să le căutăm pe hesperiade. Locul era foarte frumos, exceptând dragonul. Iarba strălucea în lumina soarelui, iar florile colorate erau de jur-împrejur. Am continuat sa mergem prin acel loc magic pana ce am zărit doua fete care ne-au privit fără sa spună nimic.

-Am venit să-l oprim pe Atlas să se elibereze, spuse Percy.

-În sfârșit. Veniți! spuse una dintre fete.

-Stați! spuse Annabeth. Voi știați?

-Normal că știam. E tata. Vă așteptam. Noi o să vă ajutăm cu Ladon.

-Fără să cereți nimic în schimb? întrebă Percy.

Una dintre fete se aporopie încet de el și îi spuse:

-Ne-am pierdut sora din cauza tatei. Nu îl putem lasă nepedepsit. El trebuie să continue să ținăcerul.

În acel moment Percy a dat din cap și a înaintat alături de cele două surori.

-Noi îi vom distrage atenția lui Ladon. Voi va trebui să fugiți. Dacă nu veți reuși ... păi ... noi am încercat.

-Sunteți foarte încurajatoare! spuse Amethyst pe tonul lui sarcastic.

Apoi totul a început. Hesperiadele i-au distras atenția lui Ladon în timp ce noi ne-am furișat. La un moment dat acesta ne-a auzit, dar fetele au rezolvat cumva și nu l-au lăsat să se apropie de noi. Am mers până ce ne-am îndepărtat destul de dragon.

Apoi m-am oprit. Amethyst s-a uitat la mine și m-a întrebat:

-Ești bine?

-Mi-e frică, am răspuns eu.

-E normal să-ți fie frică. E un moment important pentru tine și pentru întreaga lume. Dar o să treacă, ca oricare altul.

Poate că avea dreptate. Trebuia să fac asta pentru întreaga lume. Chiar în acel moment Amethyst m-a luat de mână. M-am uitat la el care zâmbea.

-Să mergem! mi-a zis.

Și am pornit spre Atlas.