Aventurile lui Aris Allyson

Capitolul XVIII-În care aflu povestea lui Amethyst

M-am așezat în vagon lângă Annabeth. Percy, Grover si Amethyst erau în celalalt vagon iar Pollux stătea de paza. Priveam pe fereastra la cum ne îndepărtam de pădure. Annabeth privea și ea îngândurată.

-Ești speriata? m-a întrebat Annabeth.

M-am simțit de parca m-ar fi întrebat dacă ma numesc Aris. Era un lucru evident dar de care nu mai eram nici eu sigura.

-Totul e ... prea ... complicat și extrem, pentru mine. Era sa mor de atâtea ori.

-Viata de semizeu e periculoasa. Am fost cu Percy și Grover în multe misiuni și am fost salvata adesea.

-Tu și Percy sunteți împreună, nu?

-Se poate spune și asa.

-Se vede ca-l placi mult, i-am spus eu uitându-ma în ochii ei gri ca cenușa.

-Da, Percy e ... special.

Am zâmbit. Mi se pare frumos sa găsești iubirea. Când stăteam în apartament ma uitam pe geam la oameni îndrăgostiți. Visam sa ajung și eu asa. Acum visez sa trăiesc și maine.

-Dar, ce e intre tine și Amethyst? m-a întrebat Annabeth, întrebare care m-a șocat.

-Ce? Nu ... Amethyst e ... e Amethyst ... nu, eu ...

Ea a ras. Probabil ca a sunat caraghios felul în care am spus-o. Sau poate nu ma credea. E greu sa a îți dai seama când ai fost închisă într-un apartament toată viata.

Percy a venit în vagonul nostru. Zâmbea, sau cel putin încerca. Atunci am observat zgârietura de pe mana. 

-Ești bine? l-am întrebat.

S-a uitat nedumerit la mine apoi a văzut mana și mi-a răspuns.

-O! Asta? Da, sunt bine.

-Stai sa te ajut.

Mi-am mai rupt o bucata din bluza, și i-am dat-o lui Annabeth. Ea l-a bandajat. 

-Mulțumesc! a spus Percy. Am venit sa va întreb dacă aveți ceva de mâncare?

-Eu nu am. Annabeth, ai tu?

-Nu. Sa-l întrebăm pe controlor. 

Chiar atunci a intrat Amethyst.

-Ce faceți? a întrebat el.

-Cautam mâncare. Percy, vi cu mine? întrebă Annabeth.

-Nu, te descurci tu.

-Haide! i-a spus Annabeth și l-a tras.

Am rămas singura cu Amethyst. El s-a uitat ușor stânjenit și m-a întrebat:

-Pot sa ma așez?

-Da, sigur.

S-a așezat pe scaunul de lângă mine. M-am uitat atent la el. Dupa tot dezastrul care s-a petrecut pana acum ma bucur sa-l vad ca se simte mai bine.

-Asa, mi-am făcut eu curaj sa spun, care e treaba cu ciclopii?

El a încremenit. Se uita atent la masa încruntat. M-am gândit ca se va enerva sau alt ceva dar s-a mulțumit doar sa ofteze.

-E o poveste lunga, mi-a spus el.

-Sti, e drum lung pana la San Francisco. Cred ca am destul timp.

A tras aer adânc în piept. 

-Te deranjează sa vorbești despre asta?

S-a uitat atent la mine și a zâmbit strâmb.

-Iti voi povesti, mi-a spus el. Dar nu e una din poveștile alea de adormit copii. Când eram mic mama ... , s-a oprit, a strâns din ochi apoi a continuat, ... lucra la McDonalds. Ea muncea mult și rar stătea și cu mine. Cu toate astea ne plăcea sa ne jucam împreună. La un moment dat chiar am muncit și eu cu ea, a zâmbit la aceasta amintire, apoi zâmbetul i-a pierit. Uneori mergeam la picnic în pădure. Într-o zi, când stăteam printre copaci și râdeam s-a auzit un glas: ,,Lucy, vino, sunt eu!". 

-Cine era? am întrebat eu.

-Mama a spus ca e glasul tatei. Ea nu a trecut peste acea perioada. Nici nu știe de ce sau unde a plecat. Ii era dor de el. A zis: ,,Stai aici, eu ma duc sa vad.". A plecat dar în scurt timp s-a auzit țipătul mamei. Ea era ținută de un ciclop și mi-a zis sa fug. Curând am fost lovit și tot ce știu e ca m-am trezit într-o ambulanta cu un polițist. Acesta mi-a zis ca am fost salvat de un bărbat și ca am fost singurul care a fost găsit, asta înseamnă ca mama nu mai trăiește.

I-am văzut o lacrima-n ochi. Parea atât de trist și îndurerat încât m-am simțit prost.

-Si apoi? am întrebat. Ce ai făcut?

-Am fost dus la un orfelinat dar nu am stat acolo mult. Am fugit departe. Cu timpul am aflat ca sunt semizeu, pentru ca ma urmarea monștri și aveam unele abilități. Am aflat și cine e tatăl meu, dar nu vreau sa vorbesc despre el. Daca nu ar fi părăsit-o pe mama asta nu s-ar fi întâmplat.

Acum nu mai părea trist, mai degrabă furios.

-Dar, el trebuia sa plece, am spus încercând sa-l fac sa se simtă mai bine.

-Da, dar nu era obligat sa o minta. Putea sa-i zică ca e un zeu. Putea sa prevină acest lucru. Daca era sincer, mama nu ar fi ...

A tăcut. Mi era teama ca va începe sa plângă. Atunci am făcut ce am crezut ca e mai bine: L-AM LUAT ÎN BRATE. O îmbrățișare înveselește pe toată lumea. 

Amethyst nu s-a mișcat. Inima-i bătea foarte tare. Dar apoi mi-a șoptit: ,,Mulțumesc!"

Chiar atunci au intrat Annabeth și Percy.

-Hei, prieteni, ... O! Scuze!

Atunci i-am dat drumul lui Amethyst.

-Noi, nu ...

-Nu mai contează, spuse Annabeth. Haideți! Am găsit mâncare.