Aventurile lui Aris Allyson

Capitolul XXII-În care îi cunoaștem pe bunicii lui Amethyst

Am crezut că am auzit greșit. Așa că am întrebat:

-Poftim?

-Asta e casa bunicilor mei! a spus Amethyst neluându-și ochii de la ea.

-Mergem? i-am întrebat, deși doar răspunsul lui Amethyst mă interesa.

-Da ... a răspuns el absent.

Am înaintat. Casa era superbă. Cu etaj. Funzele colorate s-au lipit perfect pe acoperiș. Era ca și când eram într-o poveste. Când am ajuns în față ușii l-am lăsat pe Amethyst să bată. Dar a ezitat. Nu l-am presat, nu aveam de ce. Îmi imaginam prin ce trece acum. Până la urmă a tras aer în piept și a bătut la ușă.

Cea care deschise fu o femeie cu ochelari care imadiat ce îl văzu pe Amethyst zise:

-Amy! Ce mult a trecut! și-l îmbrățișă strâns pe Amethyst.

-Amy? am intrebt eu.

Bătrâna s-a uitat la mine și la Annabeth și a zis:

-A adus și două fete! Mai mult decât în toți anii la un loc!

-Bunico, te rog ... spuse Amethyst. Aris nu e ...

-Iar Annabeth e a mea! spuse Percy.

-Ah! spuse cu mâhnire bătrâna. Intrați, intrați!

În interior mi s-a părut chiar mai frumos. Era o bucătărie în stânga unde mirosea a fursecuri iar în drapta focul ardea în șemineu. Se vedea în față o scară din lemn. Părea totul un vis.

-Carl! Carl! începu bătrână să strige.

Pe scări coborî un bătrân ce imediat ce l-a văzut pe Amethyst parcă totul din jur dispăruse.

-Amy!

Merse să dea mâna cu el. Amethyst era fericit și totuși șocat, parcă. Am zâmbit. Îmi plăcea să-l văd așa. Bunica lui a venit cu o farfurie plină de fursecuri cu ciocolată.

-Mâncați! Îmi imaginez că vă e foame.

-Va mulțumim! îi spuse Annabeth.

-Nu va supărați, spuse și Pollux. Putem dormi aici în seara aceasta, va rugăm!?

-Desigur, spuse aceasta. Doar că avem doar două camere.

-Eu dorm afară, spuse Grover.

-Și eu, spuse fratele meu.

Percy s-a uitat la Annabeth. Se înțelegea că ei vor dormi într-o cameră.

-Aris, tu poți domi pe canapea. Eu voi dormi pe jos, spuse Amethyst.

-Nu, e casa ta până la urmă.

-Aris, îți pregătesc canapeaua. Percy, Annabeth, sus e o cameră.

-Mulțumim, spuse Annabeth.

Și apoi fiecare s-a pregătit. Pollux și Grover urmau să doarmă pe două șezlonguri de afară. Eram obosită dar totuși nu puteam dormi. M-am așezat pe canapea și l-am văzut pe Amethyst în cealaltă parte a camerei, stand pe un covor. Oricât aș fi încercat să-l conving să doarmă el pe canapea nu a vrut.

Și cum stăteam și mă uitam la tavan se aude:

-Nu poți dormi?

Era Amethyst. Am zâmbit și i-am spus:

-A! Ba pot, dar nu vreau.

El a zâmbit.

-Și eu la fel.

-Ști ... mă gândeam. Misiunea asta nu are timp limită.

El parcă s-a întristat.

-Nu fi atât de sigură, mi-a spus el. Atlas se poate elibera oricând.

-Dar, atunci de ce n-o face?

A vrut să-mi răspundă dar a schimbat subiectul.

-De unde ai sabia?

-O, e un cadou de la tata.

-Aha. Și, când ți-a adus-o? Cine?

Atunci am simțit o neîncredere. Parcă nu voiam să-i răspund la această întrebare. Era ceva ce nu-l privea. De ce voia să afle? Ce-i păsa lui de asta? Era doar curios? Prea multe întrebări fără răspuns și simțeam că nu aș vrea să aflu. El m-a privit ca prima oară când ne-am întâlnit, ceea ce m-a speriat.

-Aris, ești bine? m-a întrebat.

-D-da. Cred, cred doar că sunt obosită.

-Culcă-te. Noapte bună!

Atunci el s-a întors pe o parte și a adormit. Eu am făcut același lucru.

Am visat aceeași scenă, Amethyst și Atlas vorbind.

-Nu mai vreau să fac asta! Nu mai vreau să-i mint! Nu mai vreau s-o mint pe Aris.

-Fata aia se joacă cu mintea ta! spuse Atlas. Sper că-ți dai seama că dacă nu faci ce-ți zic vei muri.

-Dacă fac ce-mi spui, toată lumea va muri! țipă Amethyst supărat.

-Și ce ai de gând să faci? Ai să le spui adevărul? Și vor mai vrea să stea cu tine? Chiar crezi asta? Adevărul îți va aduce numai belele.

-Și minciuna la fel! Nu vreau asta!

-Dacă dezvălui adevărul vei rămâne singur. Fără "amicii" tăi. Fără mine. Iar tatăl tău va scăpa nepedepsit. Ți se pare corect?

Amethyst nu a răspuns. Începeam să-mi fac griji. Oare trebuia să vorbesc cu el sau să mă prefac că nu știu nimic și să mă apar? Când a văzut Atlas că nu răspunde i-a spus:

-Eu sunt singura persoană ce te înțelege! Crezi că "amicii" tăi te vor înțelege?

Spunea cuvântul "amicii" cu atâta ura. Amethyst nu-și ridica privirea.

-Dacă insiști o voi cruța pe față aia.

Amethyst s-a uitat la Atlas.

-A început să-și piardă încrederea în mine.

-Nu mă interesează. Ai grijă ce faci, băiete. Ai grijă să nu-mi strici planul.

Și m-am trezit. Amethyst nu mai era pe covor. M-am ridicat și am mers în bucătărie. Acolo erau toți, mai puțîn el. Se simțea miros de clătite.

-Bună dimineața, somnoroaso! îmi spuse Pollux.

-Bună! Unde e Amethyst? am întrebat.

-A zis că merge la o plimbare în pădure. Hai să mănânci! spuse Grover.