𝒫𝒽𝒾𝓁𝑜𝓅𝒽𝑜𝒷𝒾𝒶

𝒞𝒶𝓅𝒾𝓉𝑜𝓁𝓊𝓁: 1

Jungkook:
Ploua, iar oamenii se apărau de ploaie cu umbrele lor anoste. Mie îmi plăcea ploaia, așa că am ales să mă plimb prin ea fără să îmi pese de cât de frig era. Voiam doar să îmi pun gândurile în ordine. Aveam 20 de ani și totuși încă eram destul de copilăros, asta susținea Jimin, cel mai bun prieten al meu. Probabil avea dreptate, dar nu îmi păsa. Nu aveam de gând să mă schimb, voiam să rămân eu însumi.
De obicei parcul e loc perfect pentru o întâlnire, dar din cauza ploii nu era nici măcar un cuplu care să se plimbe ținându-se de mână și spunându-și cuvinte prea siropoase. Niciodată nu am înțeles de ce oamenii erau disperați de avea relații, mie îmi era bine și singur. Relațiile erau doar o pierdere de timp.
Îmi curgea nasul, răcisem era clar și în fix în ziua aceea nu avem la mine nu banal pachet de șervețele.
Mă opresc în fața unui băiat și îl întreb dacă are un servețel.
Taehyung:
Nici nu știu de ce eram acolo. Nu mă gândeam la nimic, totul era lipsit de sens pentru mine. Dar el, el de ce era acolo? De ce aș fi vrut ca el să aibe un motiv pentru care era acolo, în fața mea. Aș fi vrut să fie destinul... În fața mea era un băiat ce părea de aceeași vârstă cu mine. Părul șaten îi venea pe față. Îl priveam, îi analizam fiecare trăsătură a chipului, iar în ochii mei fiecare trăsătură a acelui băiat era perfectă. Niciodată nu mai văzusem o persoană atât de frumoasă. Nici nu auzisem ce mă întrebase, doar îl priveam și zâmbeam, era un gest involuntar,ceva ce nu puteam controla.
- Ămm, scuze , ce spuneai?
- Dacă...dacă ai un servețel...
Vedeam cum buzele îi se mișcau, buzele perfecte, ca formă, ca culoare. Fiecare trăsătură a sa era în armonie cu celelalte. Nu puteam face altceva decât să mă holbez la el. Trebuia să mă concentrez, trebuia să spun ceva. Dar nu puteam deloc să mă concentrez la ce spunea. Servețele, voia servețele.
Îi zâmbesc și îi ofer un pachet de șervețele. Ce era ciudat era faptul că eu mai niciodată nu am așa ceva la mine. Nici nu eram răcit și totuși aveam un pachet de șervețele. Era cumva destinul? De ce simțeam că întâlnirea noastră nu a fost doar o întâmplare.
- Poftim. Îi întind pachetul de șervețele privindu-l în ochi, încercând să îmi dau seama dacă și el simțea că faptul că ne-am întâlnit nu a fost doar o întâmplare.
Jungkook:
Îi zâmbesc înapoi când îi văd zâmbetul larg și  luminos de pe chip. Îmi iau un servețel și îi dau pachetul înapoi
-Poftim, mulțumesc pentru servețele. Mi-ai salvat viața, spun râzând ușor roșu în obraji.
Taehyung:
Îmi întinde pachetul de șervețele și un sentiment de dezamăgire mă curpinde. Te ai gândit vreodată că un străin pe care abia l-ai întâlnit poate să fie sufeltul tău pereche? Persoana de care ai cea mai mare nevoie în viața ta? Pentru că fix la asta m-am gândit când îl priveam, mă gândeam cum m-aș fi îndrăgostit de el. Dar totul e prostesc, o concepție prostească, pentru că adevărul este că nu există nici dragoste la prima vedere, nici suflete pereche. Totul este doar o iluzie, o iluzie pe care vreau să o simt, pe care vreau să o trăiesc, dar totul e doar o amăgeală, pentru că într-un final viața mea rămâne la fel, anostă și fără sens.
Jungkook:
Îi zâmbesc din nou scurt și mă îndepărtez de băiatul brunet cu un ten atât de perfect, cu un chip angelic. Chiar era uimitor că cineva putea să aibe un ten lipsit de imperfecțiuni. Nici măcar nu cred că purta machiaj. Multe persoane ar fi vrut să aibe un ten ca al lui.
Taehyung:
Și îl privesc cum se îndepărtează de mine. Aș fi vrut să îl opresc, să îl fac să rămână, dar ce rost avea? Pentru el eram un străin cum și el pentru mine era doar un străin, nimic mai mult. Mă gândeam la ce ar fi putut să fie între noi, totul era doar o iluzie, el era doar un străin, un străin pe care nu o să îl mai văd niciodată și a cărui chip perfect va dispărea din mintea mea, doar atât, nimic mai mult.
Jungkook:
Ugh, o altă zi la muncă. O altă zi la cafeneaua din centrul Seoul-ului unde lucram. Cafeneaua se afla lângă un magazin de îmbrăcăminte, de fapt era pe o stradă cu multe magazine cunoscute.
Din nou ișeful meu iar mă bătea la cap, era ceva normal.Era atât de enervant, prezența lui e atât de enervantă... Îmi displăcea, dar îmi plăcea să lucrez acolo. Era un loc liniștit unde veneau oameni prietenoși și interesanți. Era chiar plăcut să vezi atâția oameni diefriți într-o singură zi, nu ai cum să te plictisești. Îmi pun șorțul și mă așez la tejghea unde aștept noi zâmbete de la persoane noi.
Taehyung:
Intru într-o cafenea la întâmplare. Era o cafenea drăguță și liniștită, locul perfect pentru mine. Nimic nu mă putea face mai fericit decât o cafea bună. Cafeneaua era plină de oameni, alții mai interesanți decât alții. Dar nimeni destul de interesant. Totul era la fel de anost, nimic nou, nimic deosebit, doar o zi obișnuită.
Mă uit la meniu, și îmi aleg un latte, din nou o alegre plictisitoare într-o zi plictisitoare, nimic nou, nimic ieșit din comun.
Jungkook:
Se pare că începuse să se aglomereze. Cafelele mele nu se comparau cu altele. Erau cele mai bune. Poate erau atât de bune pentru că le făceam cu plăcere. Telefonul începe să îmi vibrează în buzunar. Oh, mă suna mama...
-Hei, Eun-Byeol, poți să iei tu comenzile? Am un apel, rog o colegă.
-Oh..sigur.
-Perfect! Mersi!
Mă duc în spate unde vorbesc cu mama. Se pare că i-a fost dor de mine și că vrea să mă vadă cât de curând. Adevărul era că și eu voiam să o văd. Vorbind cu ea, parcă și mie mi se făcuse dor de ea.
Taehyung:
Îmi iau latte-ul, zâmbesc și mă așez la o masă, o masă cât mai retrasă.
Îmi scot laptop-ul prăfuit și îmi continui mica și neînsemnata încercare de carte. O putem numi carte? Erau doar gânduri fără pic de noimă, doar gânduri prostești, gândurile mele. Gânduri de care voiam să mă eliberez, iar doar prin scris puteam să fac acest lucru.
Șterg tot ce scrisesem ,nimic nu mă mulțumea, nimic nu era suficient de bun, eu nu eram suficient de bun. Am 22 de ani și pot spune că trăiam degeaba, nu realizasem nimic. De ce trăiam? Ce rost mai avea? Închid laptopul nervos și îmi așez capul pe masă.
Jimin:
Veneam de la sală, acolo m-am întâlnit și cu Hoseok, un vechi prieten de la Academia de dans, chiar mi-a lipsit. Nu ne-am mai văzut de ceva timp, credeam că încă este suparat pe mine pentru că am renunțat la dans...Surprinzător aproape m-a convins să mă reapuc de dans, dar nu cred că sunt pregătit nici fizic nici mental. În drum spre casă m-am gândit să mă opresc la cefeneaua la care lucra prietenul meu drag Jungkook.
Cafeneaua era aglomerată, abia îmi găsisem și eu o masă liberă, dar azi era ziua mea norocoasă, imediat după ce am zărit singura masă liberă din cafenea, îl văd pe Jungkook cum se îndreptă spre mine fericit.
Jungkook:
-Jimin!
Eram fericit să îl văd. Jimin era singura persoană în care aveam încredere și pe care puteam conta. Îmi lipsise mult, chiar mi-a lipsit, mi-a lipsit extrem de mult. Mă duc la el și îl strâng în brațe ușor, ciufulindu-i părul blond.
Taehyung:
Îmi deschid ochii, dar nu îmi ridic capul de pe masă. Milioane de gânduri îmi treceau prin minte, toate fără sens. Simțeam cum capul urma să îmi explodeze. Uram aceste migrene, dar mă obișnuisem cu ele. Nu era zi în care să nu le simt. Observ doi băieți care se îmbrățișau și zâmbesc fără să vreau. Aș fi avut atât de mult nevoie în acel moment de o îmbrățișare, voiam doar să simt căldură, chiar și pentru puțin timp, căldură ce nu o mai simțisem de mult timp, de prea mult timp.
Jungkook:
Eram atât de fericit că Jimin era aici. Nici nu puteam exprima în cuvinte cât de mult îmi lipsise și cât de important era pentru mine. Îmi era cel mai drag prieten.
-De ce nu m-ai mai sunat, prostule? Mi-ai lipsit.
-Oh, calm, calm. Și tu mi-ai lipsit, prostule. Acum, te rog să îți servești prietenul cu o cafea, dacă se poate!
- Normal că se poate! Imediat vine și cafeaua ta.
Râd și îmi dă un pumn ușor în umăr. În drum spre tejghea, mă împiedic de piciorul unui băiat care îmi parea destul de cunoscut. Îl mai văzusem undeva?
Taehyung:
Îmi ridic capul și îl văd din nou pe el, băiatul de ieri, puteam recunoaște oriunde acel chip. Ne întâlneam din nou, era din nou destinul. Nu putea să fie doar o stranie coincidență, era mai mult de atât, trebuie să fie mai mult de atât, aveam nevoie să cred asta.
- Scuze, îi spun schițând un zâmbet. Ești bine?
Jungkook:
Tipul de ieri?  Era tipul de ieri.
Ce draguț că ne întâlnisem iar, chiar nu m-aș fi așteptat să ne întâlnim din nou, nici nu mă gândisem la asta, adică care erau șansele?
-Da, sunt bine! Oricum e vina mea, trebuia să fiu mai atent!
Jimin:
Mă uitam la Jungkook. Speram că nu îi i-ar fi luat mult să se întoarcă. Inima aproape mi-a stat în loc când l-am văzut pe podea pentru că se împiedicase de piciorul cuiva. Fără să stau prea mult pe gânduri mă duc la el pentru a mă asigura că era bine.
-Kook, ești bine?
-Da, sunt bine!
Zâmbește ușor și se ridică.
Taehyung:
Puteau să fie prieteni, frați, iubiți.
Și de ce îmi păsa? De ce eram gelos? Eram gelos? Eram măcar gelos? Nu ar fi trebuit să îmi pese, până la urmă relația lor, indiferent de natura acesteia, nu avea cum să mă afecteze. Și totuși aș fi fost dezamâgit dacă cei doi erau mai mult decât prieteni căci îmi era simpatic, mult prea simpatic.
Zâmbesc pentru a ascunde tot ce gândeam, eram obișnuit cu asta. Zâmbeam destul de des atunci când vorbeam, dar nimeni nu își dădea seama cât de fals era zâmbetul meu sau poate își dădeau, dar pur și simplu nu le păsa.
- Îmi pare rău din nou.
Mă ridic de la masă lăsând banii pentru cafea și ies din cafenea privind în jos. Nu eram trist, de fapt nu simțeam nimic, sau orice aș fi simțit nu era un sentiment destul de puternic încât să mă afecteze.
Jungkook.
-Stai!
Iau restul de bani pe care trebuie să-i dau și alerg după el. Îl prind de umăr și îl întorc spre mine. Adevărul era, că voiam să am șansa să vorbesc cu el. Mă privește cu ușoară surprindere.
-S-a întâmplat ceva?
-Restul
Îmi las capul ușor în jos, dându-i banii.
Acesta îmi zâmbește și îmi întinde banii înapoi:
-E ok, păstrează restul.
Jimin:
"Unde naibii s-a mai dus și copilul ăsta?"Ies din cafenea și îl văd pe brunet vorbind cu tipul din cauza căruia aproape s-a accidentat.
- Nu, insist. Sunt banii tăi, te rog.
- Și eu insist, păstrează restul, te rog.
Îmi dau ochii peste cap, nu știu de ce, dar tipul ăsta nu prea mi se părea o persoană ok. Era ceva, ceva ce nu îmi plăcea la el.
Tușesc încet pentru a fi observat de cei doi.
-Pot sa știu și eu ce se întâmplă aici? Mulțumesc.
Fusese necesar ca Jungkook să alerge după el? Mai bine spus de ce a alergat după el?
Mă gândeam dacă ar fi putut să îmi ascundă ceva.
Jungkook
Îi zâmbesc ușor și mă uit în ochii băiatului.
-Atunci o să-mi folosesc banii pentru a-ți cumpăra mâncare. Ne vedem peste 5 ore aici, pa!
Îl prind pe Jimin de încheietură și alerg cu el înapoi în cafenea.
-Taci, Jimine.
-Stai o să te vezi cu el? mă întrebă șocat.
-Da, de ce nu? îl întreb dând din umeri.
Jimin era revoltat și începuse să îmi țină o peridcă cum că nu e în regulă să ieși cu străini, cum timpul ar putea să fie un dubios, dar nu prea l-am ascultat.
Taehyung:
Peste 5 ore, peste 5 ore o să ne vedem, și după? Și după ce o să se întâmple?! O să îl mai văd vreodată? Și de ce voia să ne vedem? Avea rost să ne vedem? Era destinul Taehyung, era destinul, destinul ne voia împreună, nu-i așa?
5 ore de așteptat. 5 ore în care m-am gândit doar la el. Nici nu îmi știa numele și voia să ne vedem. Avea sens să ne vedem? Probabil că nu, dar adevărul este că totul este atât de irațional pentru mine acum.
Jungkook:
Ies din cafenea și îl văd acolo, mă aștepta. Nu eram sigur de ceea ce faceam, dar inima îmi bătea puternic. Eram..fericit.
-Bună.